Cum să îi vii de hac unui Feher

Fata de la recepție se uită atent în pașaport și apoi întreabă tulburată: ”sunteți cumva rudă cu fotbalistul?”

Nu, nu sunt. Miklos Feher era ungur-unguresc, eu sunt corcită cu o bucată de Teleorman.

”Nu mă uit de obicei la fotbal și acela a fost primul meci din viața mea la care m-au convins prietenii să mă uit. Și tocmai atunci a căzut și a murit. Live. De atunci nu m-am mai uitat la fotbal. De la Miklos Feher”.

E singura persoană din Lisabona care a rămas cu sechele după moartea tizului meu. Cârciumile sunt goale, chitările sunt gâdilate pentru nimeni; pe scene, ca într-un muzeu gol, sunt cântăreții de fado care n-au cui să umple ochii de lacrimi. Tot poporul stă ciopor în barurile cu televizoare, se uită din stradă la meci. Cine joacă? Chelsea cu Paris Saint Germain. Se oftează la ratări, se înfig mâinile în păr și se trage cu obidă: ”cum să joci ca o cizmă?”,  ”cum să nu reușești să nimerești poarta?”

De ce vă pasă? Sunt doar niște fotbaliști oarecare, nici măcar portughezi d-ai voștri. N-ai cu cine discuta.

La Baixa la metrou treci prin cinci filtre de control a tăriei de caracter: 1. ”Marijuana?”-întreabă șoptit un magrebian. Nu, mulțumesc. 2. ”Hașiș, hașiș foarte bun!”-la 3 metri de primul filtru, un alt marocan produce din buzunar un săpun maro. Nu, mulțumesc. 3. ”Cocaină? Cocaină și hașiș și iarbă”-al treilea magrebian intră în schemă, după alți 3 metri. Refuz politicos. 4. ”Lsd, hașiș, cocaină?” Nu, mulțumesc. ”Atunci poate marijuana?” al patrulea e insistent și mă însoțește până intru în teritoriul celui de-al cincilea filtru. 5. ”Ciuperci?”. Doar în tocăniță.

Mi-aduc aminte de o poveste din 2001. Eram în Olanda, cu Șerban și Kișbac, încercând să găsim un loc să dormim. În Amsterdam nu am dat peste nimic. Ajunsesem în Rotterdam, unde locuia Bodea care ne-a spus că ne găzduiește la ea în cămin în noaptea cu pricina. Ne-am rătăcit, nu tu GPS, nu tu smartphonuri. Ne oprisem într-o intersecție și încercam să dibuim încotro să o luăm. Un negraci se desprinde din întuneric, se apropie de mașina oprită suspect în mijlocul intersecției și incepe litania: ”Marijuana?” Nu frate, mersi. ”Hașiș?” Nici aia. ”Cocaină?” Nu. ”Heroină?” Nu prietene. ”Ciuperci?” Țț. ”Lsd, Ecstasy, timbre?” Nem. ”Femei?” Nu vrem nici d-ălea. ”Băutură ceva?” Nici. ”Spuneți ce vreți și eu fac rost, serios. Doar spuneți ce vreți”

Kișbac îl privește-n ochi și zice: ”Cărți, noua ne plac cărțile. Vrem cărți”

Dealeru face ochii mari: ”Ce fel de cărți?”

Kișbac: ”Ficțiune.”

Dealeru: ”Stați un pic aici și mă-ntorc în 4 minute cu tot ce trebuie.”

Ce vremuri, când oferta era cu adevărat diversificată și client serviceul era cu adevărat regesc.

Lisabona, aprilie 2014. În metrou urcă un lăutar cu față de țigan d-al nostru, pus pe cerșit. Pe umăr are un câine famelic, un soi de chihuahua cu ochi beliți, într-o întrebare mută. De ce nu poate să o rostească? Pentru că ține-n gură o sfoară care servește drept mâner pentru o cutie de carton în care sunt vreo 30 de cenți. Țiganul bagă la acordeon o canțonetă iar câinele dârdâie demn, pe umăr, ținând cutia în gură. Țiganul Costică devine brusc Remi din Singur pe Lume. Doamne cât am plâns când a murit maimuța Suflețel.

Simt că mă lasă inima. Că o să mor de inimă, ca fratele meu Miklos Feher, din cauza unei chihuahua cu ochi triști, de cântăreț de fado. Singurul lucru care mă oprește să mă întind pe jos și să crăp, cu ochii albaștri privind neoanele vagonului de metrou, e gândul că aș traumatiza-o definitiv pe recepționeră. Aflând vestea morții mele s-ar duce la primul magrebian și ar face overdose de ..tarte cu ou și-ar distruge ficatul și ar îmbătrâni grasă, cu pete pe față și cu o imensă frică de numele Feher.