Podul sinucigașilor și prima casă

Podul peste Douro este înalt-înalt. Când te uiți în jos, la barjele cu puntea plină de butoaie butaforice, care par să-și ducă încărcătura undeva dar, de fapt, sunt niște monumente istorice, lăsate să-și crească barbă de alge, privirea nu cade ca o piatră, poc, în apă. Rătăcește, frunză în vânt, ușoară, agățându-se de clădiri și de scări, de ziduri și de grădini și abia când ajunge la 4 metri deasupra barjelor, are curajul să sară în apă. Doamne, ce sus sunt. Când bate câte-o rafală de vânt, te ții de camera foto și arunci privirea ca un lasou, să se-nfășoare de stâlpul ăsta. Te ții cu privirea de stâlp și cu mâna de camera foto și apeși click-click, isteric, când trece câte un tramvai cocârjat peste pod.

dom luis bridgeĂsta nu e podul făcut de Eiffel. E Dom Luis, cel mai lung pod din lume, atunci când a fost creat de Teophile Seyrig, asociatul lui Eiffel. Adică între 1881 și 1886. 130 de ani mai târziu, podul Luis este plin de francezi. Bunici, părinți și copii care se întind pe trotuarele de metal după ce și-au înfipt bombeul într-un șurub cu țeasta mai groasă. ”Aaaaaaaaaaaaaaa”-începe mieunatul atunci când unul din părinți se repede să îi ridice. Nu a căzut decât de la 60 de centimetri. Și asta dacă te gândești la palme. Căci genunchii au plecat de mai aproape de trotuar.

Mă uit din nou la apa care aleargă pe sub pod. Sunt la 50 de metri deasupra ei. Înțeleg că multă lume alege să se sinucidă magnific aici, sub privirile turiștilor ieșiți la o citirică, pe marginea râului. O moarte spectaculoasă, între barje cu butaforie și francezi veniți în cete, pârliți de soare.

casa da musicaMiroase a iarbă. Miroase a marijuana adică. Suntem în projects, o zonă de imigranți magrebieni și cetral-africani, unde simt nevoia să-mi vâr rapid aparatul foto în geantă. Cinci negrii își pasează un joint cât un tulnic, unul ține în lesă un pitbull bălos. Negrese enorme întind rufe și moși cu pareze își fac plimbarea prin părculețele smălțate cu gunoaie. Micul cartier de imigranți murdari trăiește bine-merci lângă unul dintre cele mai frumoase cartiere art deco din Europa, la o aruncătură de băț de Casa da Musica-o faimoasă creație arhitectonică, acote de Muzeul de Artă Contemporană și buză-n buză cu Institutul de Arhitectură, la rândul său o bombonică arhitecturală.

Deși se spune că în Porto trăiesc 1 milion de oameni, nu-i vezi pe stradă. Orașul e părăsit. Casele au geamurile zidite sau sunt în ruină. Unele într-o prăbușire mai subtilă, altele mutilate și complet halite de lepră. Vilele art-deco se-nșiră, cavouri, pe o stradă pustie. Nu-s perdele la geamuri și unele nu mai au nici ferestre. Chiar și blocurile noi sunt goale. Noroc cu turiștii, căci altfel Portoul ar arăta ca un oraș fantomă din China. Mă gândesc la tot poporul din India, la sutele de milioane care se-nghesuie în orașe insalubre, la debaralele în care trăiesc familii întregi în Hong-Kong, la Seulul care te culcă în penare cu băi liliputane.

frumos si parasitCum să nu te arunci de pe podul Dom Luis, atunci când vezi risipa de spațiu de aici? 60.000 de euro costă o mansardă de 120 de metri pătrați în centrul orașului, aproape de piața mare, unde, înșirați pe scăunele de trestie, englezi cu fețe fierte înghit pastel de nata și beau vin dulce de Porto.

Oare aș putea să aplic pentru prima casă?

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: