Cumetria de stat

Liviu Tofan este jurnalist și cercetător al evenimentelor din timpul Războiului Rece, pe care le-a trăit în anii 1970-80 ca redactor la Radio Europa Liberă. Liviu Tofan a lucrat timp de 20 de ani la postul american de radio Europa Liberă (RFE/RL), mai întîi ca redactor de știri. A devenit șef al serviciului de știri (News Chief) în 1980, apoi director adjunct al Departamentului Românesc. Întors în România după înlăturarea regimului comunist, Liviu Tofan a înființat și condus pînă în 1994 redacția din București a Radio Europa Liberă. A fost cofondator și director al Radio Total (96,9 FM), și a realizat diverse producții TV. Din 2008, Liviu Tofan este directorul Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR), o fundație independentă. A publicat în 2012 “A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj”, și “Șacalul Securității. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc” în 2013.

Așa sună CV-ul lui Liviu Tofan. Însă Liviu Tofan nu este un cocoș ieșit la ciuguleală. Este un domn în geacă de piele, cu voce caldă și așteptări mici. A plecat din țară în `73, când lui taică-miu îi erau îndeajuns borcanele cu scoici, de vânzare în alimentarele din Brașov. Și șușele lui Cotescu și Caragiu, care-ți creau impresia că tu ești cel care iei peste picior partidul, nu el te joacă pe bombeu.

Liviu Tofan nu s-a lăsat păcălit de vizita lui Carter și nici de caleașca reginei și, cu prima ocazie, a tulit-o în Germania, unde a rămas, după cum zice si curriculumul vitae, până când s-a lăsat păcălit de Iliescu. Nu poți să treci prin viață fără să ți-o furi, măcar o dată.

Apoi a plecat iar, jurându-și în barbă sau sub mustață, depinde cum dorești să vezi lucrurile, să nu se mai întoarcă la cocină, atâta timp cât porcii încă-s flămânzi. Dar iată-l în 2006, înapoi în România, cu noi și noi proiecte.

Normal. Așa îl descri când îl cunoști. Un om normal, cuviincios, de-o politețe caldă. Nimic din rezerva care trădează superioritate, deși, vorba cântecului, are cu ce, are cu ce. Cum se face că nu cere nimic? Cum se face că este una dintre puținele persoane pe care le-am cunoscut de când am deschis Frontline Club Bucharest, care nu mă întreabă câți bani fac din asta? Cum se face că nu mă măsoară ca pe o posibilă pușculiță sau poate, o verigă dintr-un imens lanț al mâinilor care se întind, peste partide, peste ideologii, supărări și amenințări, gata să se spele una pe alta?

În seara asta, la Frontline Club Bucharest, Liviu Tofan și invitații săi, ziariști, scriitori și istorici, vor vorbi despre Virgil Tănase, Ceaușescu, Mitterand, duelul serviciilor secrete și mai știu eu ce. Dar cel mai tare aș vrea să vorbească despre un pasaj anume din articolul publicat de Virgil Tănase în ianuarie `82, cel care i-a atras mânia lui Ceaușescu și ordinul de asasinare pus pe capul său. Pasajul zice așa:

”Sistemul social românesc [..] se bazează pe privilegii, excepții și avantaje. Nimic nu este dobândit definitiv, nimic nu este interzis complet: este după caz. Legi promulgate nu sunt niciodată aplicate, instrucțiunile de aplicare anulează spiritul legii respective, alte legi se contrazic iar altele plutesc în ceață. De cealaltă parte, realitatea politică a puterii este tangibilă. Dacă obții ceva, asta se întâmplă prin bunăvoința cuiva de la putere. Printr-un gest cât se poate de natural, oamenii nu caută adevărul sau dreptul lor, ci pila-locul unde se află adevărata putere. […] Societatea românească funcționează conform principiuliu vasalității familiale-nimic mai favorabil puterii decât controlarea unor întregi segmente ale societății prin rubedenii al căror interes este tocmai susținerea celui a căror putere înseamnă și puterea lor.”

Ce s-a schimbat de atunci? Nimic. Cum am ajuns să fim unde suntem? Unde e sursa răului? Aici. Cum să scăpăm din acest nod de nășuleți, fini, nepoate și cumnați care au umplut guvernele României post-revoluționare? Nu știu.

Vă aștept totuși să discutăm despre asta la Frontline Club Bucharest. La ora 19.00.