Drumul spre Indonezia trece prin preinfarct

Ceva mă face să deschid laptopul la ora, cât să fie? 1.32 dimineața. Caut informații despre visa on arrival în Indonezia. Azi am avion la ora 15.50. De pe ecran, pixelii prinși în horă îmi spun să mă duc liniștită la culcare, viza o iau când ajung pe aeroport, costă 25 de dolari doar dacă..ce zice, ce zice? Creierul intră în panică, își frânge mânuțele lui de creier mic, suflă peste degețelele arse cu care a prins informația asta încinsă, ca un ceainic luat de pe foc. ”Visa on arrival nu se aplică pentru pașapoartele temporare.” Hop și iarăși hop și iarăși hop și acuma stop-cum zice Gică Petrescu, ghiduș, în ceruri. Sunt proaspăta deținătoare a unui pașaport temporar pe care am plătit o cârcă de bani, care are valabilitate de numai 1 an și care, îmi spune internetu la ora 1.37 dimineața, folosește fix la ras, cu pagina plastifiată, rahatul de la cur atunci când ajungi pe aeroportul internațional Henri Coandă și ți se refuză îmbarcarea.

Stați așa, să clarificăm situațiunea: avem statul român care emite documente oficiale de călătorie care nu pot fi utilizate la călătorie? Da. Asta avem. Nicăieri, absolut nicăieri nu scria măcar o atenționare amărâtă: aveți grijă, există state pe lumea asta unde ați vrea să călătoriți cu această hârtie pe care noi vă luăm aproape 300 de lei, care nu recunosc acest document oficial al statului român. Intrați pe net aici și vedeți lista de țări unde ați putea întâmpina probleme.

Nu, nicăieri, nimeni nu suflă o vorbuliță despre Mexic care, iaca, nu recunoaște defel această hârtie, nici despre Indonezia care te primește cu pașaport temporar doar dacă ți-ai luat deja viză de la matale din țară. Lista de state care nu dau doi bani pe temporare, puse cap la cap, fac cât o coroniță de premiant pe căpșorul sec al lui Corlățeanu. Sau nu al lui ci al lui Gabriel Oprea. Care din ei se ocupă de pașapoarte?

Trăiască deci guvernul Ponta.

E 2 juma dimineața și eu tot scobesc internetul, căutând vreo portiță în sistem, o găurică tăiată cu unghiera în protecția indoneziană care să mă lase să mă strecor. Dar până acolo trebuie să rezolv cu Emirates și Fly Dubai care știu drillul și nu te lasă cu temporaru să te apropi de avion. Scrie pe pagina lui Emirates, mare și clar. Mult mai mare și mai clar decât pe pagina ambasadei Indoneziei unde nu suflă nimenea vreo vorbă despre pașapoartele temporare.

Pe net dau peste pagini scanate cândva prin 1956, cu date despre statele care nu recunosc pasapoartele temporare. Niște pagini boțite, întinse de o mână de bounty hunter, așa arată, ca și cum cineva le-a smuls de pe perete, le-a masat cu dosul palmei și apoi le-a tras o poză și le-a pus pe net. N-am scăpare. Mă gândesc să-mi anulez biletul de avion, ce dracu să fac?Sau să-l mut? Dacă vreau să-l mut-zice agentul indian, după accent, (nu Cherokeee, că nu face auuauauaauuauuauuuauauaua, asta fac eu, de oroare, atunci când aud că mă costă 500 de euro să-mi amân plecarea) mă rupe la bani. Poate e mai bine să-l anulez. ”Dar nu știați că nu aveți voie cu pașaport temporar?” De unde să știu flăcăule? Că ministerele în România știu că cetățeanu pleacă vara în Grecia, cine dreacu te pune să mergi în Indonezia? Marș la țațichi și scapi de probleme.

Dimineață la 9 sun la ambasada Indoneziei. ”Buba”-spun. O voce calmă întreabă: la ce oră aveți avion? ”La 15”. Veniți încoace că o rezolvăm. Pe internet zice că trebuie să merg pe strada Gina Patrichi. Google map îmi arată Pipera. Ajung în Pipera, după poliție, pe sub pod, pe niște ulițe care ar face Bragadiru de Teleorman să pară Singapore. Șleauri, micul Polo se zguduie, de parcă ar fi băgat într-o mașină de spălat enormă, pusă pe programul de centrifugare. Sun: ”Sunt în Pipera, între niște vile care cresc ca brusturii, în bălării. Nu mai există drum, doar niște mlaștini enorme, ca-n pădurea fraților Strugatski.”

Aaaaaaa, strada Gina Patrichi nu-i acolo ci în centru, din Ana Ipătescu, nu știu de ce arată acolo gps-ul. E aiurea.

Alte 20 de minute de trafic. Apoi o uniformă îmbrăcând un știrb cu pulan, care e gardian și care nu mă lasă să parchez pe Gina Patrichi, că iau locul instituțiilor și costumelor care ar putea să apară și nu o să …. Harap Alb curat, cu Spânul și ursul și Împăratul Roșu ițindu-se la fiecare colț.

Îmi deschide Supri de la consulat. Într-o oră și 25 de minute îmi dă viza. E zâmbitor, vorbește românește perfect, tata indonezian, mama româncă. După 13 ore de bătut nebunește, poc-poc-poc-poc, mai ceva ca o echipă de muncitori români care dărâmă un perete în apartamentul de sus, inima începe să se liniștească. Caaaalm, caaaalm, calm. Uite că se poate. Supri, trăi-ți-ar mămițica ta și tăticuțu tău, o să aprind o lumânare pentru tine. Zice mulțumesc și zâmbetul se despică alb pe fața măslinie. E Ramadan, dar o lumânare ajută mereu.