Pinocchio, Messi și Antonia.

Coada la viza de intrare în Indonezia  sunt de fapt 349 de cozi de pisici nervoase că nu au fost scărpinate între urechi. Nu știi unde să te așezi. O mare de lume se bulucește, într-o supă cu găluște australiene în pantaloni scurți și perișoare franțuzești cu păr pe picioare, în fața gheretelor poliției de frontieră. ”Nu-i bine, nu, nu!!! Treceți mai întâi la ghișeul de plătit viza!” Niște pitici cu pantofi cu vârful întors, 6 numere mai mari, cu chipiul răsturnat pe spate, două telefoane, stație, fluiere și bastoane, încearcă să mâne mulțimea pe culoarele imaginare către ghișeele în spatele cărora, înfofolite în batice, așteaptă domnițele de la taxa pentru visa on arrival. Tocmai s-a mărit taxa cu 10 dolari. Poporul oftează, plătește și oftează, apoi cu timbrul care atestă plata însoțită de oftat, se așează la coada de la poliția de frontieră, aia de la care a fost smuls de hobbiții cu ghetuțe mărimea 57.  Ca să-ți lipească viza în pașaport durează 4-5 minute, 4-5 minute ori 500 de cetățeni, împărțit la 3 ofițeri, la care se adună scobitul în nas după ideea aia pe care ai pierdut-o alatăieri și știai că ai pus-o bine, probabil în nas, unde îți ții ideile de obicei, cât face? Zboară ora din no men`s land, zboară și nimeni nu ți-o mai dă înapoi. De fapt ce nevoie aveai de ea?

Trec de pașapoarte, de prima scanare de bagaje și de a doua. Sar într-un picior, răspund la o ghicitoare dar nu sunt pregătită pentru înfruntarea cu hiperbola indoneziană. ”Uer gooouu?” Centaurii feminini, jumătate dispecere de taxi-jumătate birou de oțel laminat urlă, îndoite peste tăblii. Ori nu au picioare, ori sunt lipite de sol cu superglu. Flutură, scutură mâinile, cârâie, miaună, ”tacsiiiii, uereee gooouu, vellllii ciiiiip”. Nu sunt convinsă de adevărul sirenelor de la taxi, mă leg ca Ulise de catarg dar sforicica mea e putredă, se rupe atunci când aud susurul asigurator al vocii unui om de afaceri în cămașa Polo cu gulerul ridicat: here is best, outside problem.

Bine, 23 de para aleargă către sirene care mă asigură că, până unde mergem noi este o oră, dar ce spun eu, sunt două ore pe traficul ăsta și nu mai puțin de 37 de kilometri. Simt țeapa cum rupe carnea dar nu am ce face. Un moș merge cu noi până la atm, ne așteaptă, vigilent, gata să pareze cu latul orice răzgândeală. Și gata, suntem în taxiul-van, alergând pe autostrăzile cu 5-6 benzi pe sens în timp ce Antonia noastră îi zice cu Morena-Morena de pe ecranul televizorului din mașină. ”România” zic și arăt artista. ”Oooo, faimos, faimos.” confirmă șoferul.

Mașinile alunecă în trafic ca agocalminul pe gâtlej, și mai ia și o aspirină și un triferment. Hap, se-nșiră în șuvoi, fără claxoane, fără faruri, calm, e loc pentru toată lumea. Alergăm printre peluze gâdilate, aranjate, prespălate și apoi intrăm triumfal într-o mahala care e doar săracă, nu murdară. Nu știu de ce, mă tot gândesc la India. India e pe locul 2 în lume ca populație, Indonezia e pe patru, nici ăștia nu sunt prea puțini. Numai în Jakarta prinzi un banc de 25 de milioane de cetățeni dacă te apuci să pescuiești cu dinamită. Dar altfel nu are nicio treabă cu India. Nu sunt tuktukuri, nu pe autostradă, nu sunt elefanți pe stradă, nici vaci, câini, pisici, capre sau cămile. Sunt multe vanuri Toyota și Suzuki iar camioanele se târăsc, agale, pe intestinul lor, despărțite printr-un parapet de autostrada care merge în oraș. Pe ecranul televizorului este acum Shakira, aerul condiționat mi-a dat o pareză pe stânga și, clănțănind încerc să fac conversație cu șoferu care mestecă și scuipă niște engleză, cât să pricep că: uite orașul colonial, ăla făcut de olandezi și că nici vorbă să țină la mondial cu Olanda. ”Messi, Algentina.”

La semafor se vând ziare și măști de maimuțe albe iar motocicletele și scuterele curg-curg, necontenit, ca minciunile din gura lui Ponta,șterg razant mașina apoi se proptesc în trecerea de pietoni, cum se strânge apa într-o cabină de duș înfundată. Se face o băltoacă de motocicliști și scuteriști care picură pe lângă semafor, pic, pic, pic, se transformă în șuvoi și la verde ambalează ca un colosal roi de viespi. Frenezie.

Hotelul apare după o oră și, zic eu, maxim 20 de kilometri. Dar cine sunt eu să spun câți metri are un kilometru în Indonezia? Aerul condiționat te suflă de pe picioare. Și dacă nu o face el, sigur te dă pe spate politețea cu care mâinile recepționerei aleargă în împreunare, în dreptul pieptului apoi stânga se gudură între sâni, în salutul de bun venit. Televizorul cântă și mă anunță că Indonezia are președinte nou, seamănă cu Obama, îl cheamă Jokowi și e fiu de tâmplar. Sper să nu-l fi chemat pe tac`su Gepetto și ăsta micu să nu se întâlnească pe drum cu Vulpea și Motanul.

PS. Zice wiki că domnu Joko, președintele Indoneziei, fost primar al Jakartei, a luat locul 3 în topul mondial al primarilor din februarie 2013. Pe 1 sunt sigură că era Mazăre. Ce președinte superb ar fi. Mazăre. Nu-i așa?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: