Dieta si fitnessul religios

Pe marginea drumului copii cu farfuriuțe din tablă strâng bani pentru Palestina. Save Gaza-scrie pe un banner și apoi niște vorbe în bahasa. E Ramadan și șoferii sunt nervoși că nu mănâncă toată ziua; de la 3 dimineața și până la 6-7 seara, stomacele înghit doar sudălmi și aer greu de praf și fum. Allah, din ceruri, vede lumea multicolor, reflectată în particulele de benzină scuipate de miile de scutere și motociclete.

În fiecare seară la 6, înainte de cina care nu mai vine, vine ploaia care nu mai pleacă. Zilnic la 6, cerul e negru ca sufletul lui Hrebenciuc și după un buchețel de fulgere aruncate din încheietură, ca de un bucătar care sărează o știucă, începe ploaia. Apa mă-mpinge în Istiklal Majid, moscheea gigant ridicată peste drum de biserica catolică.

Descălțarea, pantofii în mână, lipăitul pașilor pe marmura albă, sute de pași deciși, străbătând uriașele coridoare unde covoarele zac rulate, intestine de uriași strânse în ghemuri imense. Recitesc ce am scris: imens, gigantic, uriaș, enorm. Moscheea ar putea înghiți de 8 ori gara de Nord, e Kalarau, monstrul care a halit luna, lăsând cerul pustiu.

”Musulman sau non-musulman?”, ”Non-musulman” răspund ochilor întrebători ai unui ghid-bodyguard-dirijor de circulație care mă oprește când dau să intru în sala mare, deasupra căreia două tabele electronice, ca în aeroport sau la bursă, anunță cifrele credincioșilor sosiți la rugăciune. Sau zilele până la judecata de apoi. Au și ei judecata de apoi? Și apoi? Sau poate anunță câte victime sunt în Palestina. Cine poate știi?”Second floor”, degetul înțeapă aerul, indicând scările, în dreapta. Picioarele plescăie pe marmură până la balconul care se cască peste cele 8 gări prinse sub cupola lui Istiklal Majid. În dreapta intră bărbații, în stânga femeile. Agitație de gură de metrou la Unirii, la ora 5 după-masa, înainte cu 3 zile de Crăciun. Podeaua e acoperită cu un covor cu dungi de ghidare, fiecare credincios se așează cu vârful picioarelor la dungă, alinierea.

moschee JakartaCredincioșii se grăbesc ca întârziații la poarta fabricii. Nu se așează anapoda, ca în biserică, unul hăis, altul cea, pătrunjel aruncat în ciorbă. Nu. Aici se înșiră pe primul rând, apoi pe al doilea rând, apoi pe al treilea rând, mergeți în dreapta-comanda unul din ghizii-bodyguarzi care îi ajută să se orienteze în panica întârzierii. Sunt atrași de vocea imamului ca pilitura de fier trasă de un magnet. Hop, sunt în genunchi, cu fruntea pe linia mochetei, cu fundul ajungând fix până la linia din spate.

Peste gărduțul care desparte stadionul lui Allah în femei și bărbați, e microhaos. Căci femeile-spre deosebire de bărbați care nu au decât o ciupilică albă-trebuie să se costumeze de rugăciune. Intră pisoiași de mall, blugii țipă pe ele, paiete și pietricele și apoi scot din săculeț echipamentul credinciosului: covorașul, unele au chiar ceva care arată a Louis Vuitton iar fetițele au burcă și covoraș cu Hello Kitty. Peste pantalonii țipirig trag o fustă dintr-un atlas lucios, alb sau bej, pasteluri romantice. Fetițele clar sunt în roz, toate. După fustă, ne ocupăm de segmentul superior al trupului. Peste cap vine un soi de voal care coboară până la brâu și este țintuit de tâmple cu un elastic, ca un borcan de gogonele pus în septembrie. De sus, înveșmântate astfel, arată ca un câmp de popice care așteaptă să fie trântite la pământ de puterea credinței. Jap, toată lumea flexează genunchii și acum este cu fundul în sus, apoi iar în picioare, iar pe jos, singurul sport de performanță practicat asiduu în Jakarta.

sectorul femeiPoșetele domnițelor și sacii care au vărsat costumul de rugăciune, sunt grupate în grămezi la baza stâlpilor de metali care susțin moscheea. Pe stâlpi sunt prinse plasme. Cum nu se prinde Antena 3, sunt stinse. Negre. După rugăciune, femeile își strâng covorașele și rup formația. Cad pe mochetă, se lățesc pierzându-și marginile ca o pată de umezeală pe tavan, de la inundația vecinului; se lasă să scape din ele însele și își oferă momentul ăla al zilei când nu sunt nimic decât apă pe mochetă. Multe dintre ele adorm și nu clintesc când, printre bălțile umane, copiii aleargă scoși din minți.

Pe culoare, pe ciuci, bărbați și femei mănâncă puținul adus cu ei în pungi de plastic. Trei copii mă atacă: ișter, ișter. Asta aud eu dar ei de fapt zic ”mister, mister”. Mâini întinse mă urmăresc 10 metri, ca un călător a cărui geantă a fost prinsă de uși în troleibuz și acum fuge pe lângă mașină, captiv. O voce bubuie, copiii se întorc la bază. Dacă mister e mic la suflet și nu le-a dat nimic, ei știu că Allah e mare și-o să îi aștepte cu Hello Kitty și Haribo în rai.

PS. Ramadamul  s-a terminat pe 29. Am scris acest post în lumina bătăliilor religioase ale candidaților la preșidinție din România. Pericolul broboadei e după colț.

2 comments
  1. E o lume atat de mare si atat de plina de diferente. M-au prins ploile sezonului ploios in Coasta de fildes, eu priveam cerul negru si oamenii obisnuiti cu ploaia gandindu-ma la avionul pe care trebuia sa-l iau, soferul, un tip simpatic dar nu prea vorbaret, m-a intrebat daca imi pare rau ca plec, eu nu stiam ce sa-i spun, ma atasasem de oameni. M-au trezit rugaciunile la marea moschee din Casablanca in miez de noapte, am lucrat si inca mai lucrez cu oameni atat de diferiti dar atat de frumosi. A da, praful acela rosu specific Africii… In Uganda ploua in fiecare dupa-amaiza si-l roscolea colorand strazille, era o revarsare de culoare neastepata acolo unde nu exista decat foarte, foarte rar treceri de pietoni, praful trecea si fara ele.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: