Cum să te vindeci de frică.

M-am lăsat de fumat în 2001, noiembrie 2. Fumam din 1991. Prima țigară: Carpați căreia, abilă, Cristina Gheorghiță, colega mea de clasă, i-a pus un filtru de Kent. Ea ciordise un pachet de Kent de la maică-sa. Mergeam la TIB, excursia cea mai așteptată în tot liceul, te înghesuiai cu alți 17 imbecili în compartimentele slinoase ale CFR-ului și timp de 3 ore, aproape 3 ore, reușeai să aduni o sumă considerabilă de vicii care să te facă popular sau respectat. PR. 

M-am lăsat de fumat după ce mi-a fost rău vreo două zile: am topit 1 pachet de țigări într-o oră, la o bere. Mi-am zis apoi că, dacă pot să beau o bere și am tăria să nu întind mâna după țigări, mă las. Am avut. Nimic nu a funcționat mai bine decât strașnica dorință de a fi mai tare decât viciul. Tare ca piatra, iute ca săgeata. Și au trecut 13 ani.

Fotografiile de pe pachetele de țigări din Indonezia sunt sinistre. Nu degețele de picior de mort și trimiterea subtilă către morgă pe care o întâlnești în Europa. Nu fetuși afumați. Nu.

Indonezia e țara în care subtilitatea nu e apreciată. Tumori, excrescențe, răni, bube ciorchine, incizii, sânge, tot coșulețul cu orori răsturnat pe pachetul de țigări. Geaba. 80% dintre bărbați fumează. Doar 27% din femei. Nimic light. Țigări locale în ale căror reclame cu producție și post producție de sute de mii de para, cetățeni cascadori fac ski nautic trași de un avion care se ridică, ei continuă să skieze, de data asta printre vrăbii, la 2000 de metri altitudine. Libertate sau ceva de genul ăsta zice voice overul.

În cursa Garuda de la Labuan Bajo la Denpasar, în buzunarul scaunului din față din micuțul ATR e Color, revista pe luna august a companiei aeriene naționale indoneziene. La pagina 148 găsim titlul Invocation. În 2 limbi, bahasa și engleză, avem rugăciuni catolice, protestante, buddiste, hindu, khonghucu și, bineînțeles musulmane (asta e și în arabă), pe care pasagerii sunt îndemnați să le rostească la plecare și, de ce nu, la sosire.

Mă gândesc că micul Ponta nu este reprezentat și ce s-ar face el, ce ar alege dacă ar zbura cu Garuda de la Labuan Bajo la Denpasar? Ar merge pe protestanți? Uite ce zice rugăciunea: Lord In Heaven (…) we believe You will guard and protect our plane from any disturbance and danger. For all the air crew we pray that You give them guidance so that they may perform their duties and enable us to arrive at our destination on time and safely.”

Sau poate preferă Coranul. ”We seek the help of Allah, the Most Gracious, the Most Gracious, the Most Merciful…Who has bestowed upon us the will and ability to use this aircraft and without Whom we are helpless”. 

Sau poate catolicii îi surâd mai tare cu: ”(…)Now we beg You: bless us with a safe trip, with good weather. Bless us with the guidance from Your angels, so that the crew of this aircraft lead us to our destination safely”

Buddistii nu zic nimic de călătorie. Însă la budă, înainte de zbor, în vizuina de tablă a aeroportului din Labuan Bajo, pe interiorul ușii e lipit un afiș. El arată așa.

Da, știu, și eu am fost șocată. Dar scopul este nobil. Trebuie să înveți cumva cetățenii să nu se mai cațere pe toaletă. Trebuie să îi oprești să mai fumeze atât de mult, trebuie să îi ajuți să se relaxeze în avion, să delege responsabilitatea zborului unei entități superioare, deși neortodoxe, care va asigura echipaj civilizat și va schimba traiectoria rachetei BUK trimisă de rebelii pro-ruși. 

Obișnuiți cu ororile, cu hălcile de carne tăiată, cu tumorile de pe gât, arsurile și plăgile supurânde de pe ambalaje, indonezienii și-au pierdut abilitatea să se sperie. Petrică și lupul, de prea multe ori, le-a tocit sinapsele și i-a transformat în junkie, încântați să jongleze cu cancere, supurări, decese violente și amputări, atentate și accidente. La suprafață o țară de oi mânate de Allah, Buddha, Vishnu-Brahma-Shiva sau Cristos prin pășunile raiului, dedesubt un popor de psihopați.