Colonia căpușarilor

Tata sultanului care interzice șprițul în tot orașul Yogyakarta a fost unul dintre stâlpii declarării independenței Indoneziei în 17 august 1945. Adică fix acum 69 de ani. Povestea curge așa: în al doilea război mondial, în timp ce olandezii își căutau molarii în praf, japonezii au invadat Indonezia. Localnicii s-au bucurat mai întâi. Apoi s-au întristat pentru că nu au avut mână bună la invadatori. Șoferul Sepdes, unul dintre cei 6 localnici care vorbesc o ceva care trece drept engleză în Indonezia, mi-a spus că totuși japonezii au făcut și lucruri bune și că nu sunt supărați pe ei. Pardon? Da, e drept că au fost tabere de muncă în care au crăpat o grămadă de oameni, dar uite ce drumuri faine au făcut, că și acum ne folosim de ele. Sună cunoscut? Sindromul Stockholm, victima îmbrățisând gamba spână a invadatorului, memoria selectivă, Ceaușescu o fi fost el nebun dar era patriot și a construit fabrici și metrou.

După bobârnacul atomic luat de japonezi în 9 august, la Hiroshima, domnul Soekarno s-a precipitat să creadă că poate să declare independența Indoneziei. A citit o declarație în bahasa, nimeni nu a înțeles nimic. Olandezii, proaspăt eliberați și cu 10 milioane de dolari credit de la americani, au venit iute-iute să-și recapete colonia. Timp de 5 ani, până în `49, s-au ciocnit elastic-plastic forțele olandeze, engleze, australiene cu localnicii înarmați cu țepușe de bambus și, uneori, cu puști străvechi, japoneze. După căderea Jakartei în mâinile olandezilor, capitala s-a mutat la Yogyakarta. Aici, în Kraton, cum îi zice palatului său, sultanul Hamengkubuwono IX nu a stat cu mâinile în sân și a pus niște fertilizator la izbânda revoluției. Sau așa zic ghizii, de fapt ghidele, căci sunt mai degrabă femei, îmbrăcate în taioare albastre, cu fețe aspre de învățătoare, care așteaptă să fie pețite de către turiști.

sosete

Stau în curtea palatului sultanului, ca niște păsări mari cu frizuri impozante, ciugulind din praf, rozând unghiile și așteptând turiștii vorbitori de bahasa. În același timp, pe cele 4 ghide de limba engleză este bătaie. Câte 8-10 olandezi, 6 nemți, 12 englezi, cu fețe încruntate de încordare, se târăsc prin curtea prăfoasă, ca un miriapod strâmb, strânși, ca o falangă umană în jurul ghidei care presară cuvinte englezești, stâlcite de accentul asiatic, cu r-uri dispărute sau transformate în l-uri. ”Nu înțeleg” gem copiii. ”Ce-a zis?” izbucnesc tații.

Ce să zică dragă, aici sunt ciorapii sultanului Hamengkubuwono IX și acolo sunt cizmele. Mai avem o colecție de insigne, inclusiv cele de la clubul de fotbal și de la cel de box. Vedem vesela sultanului, aragazul sultanului, costumul de cercetaș și aparatele foto, un Contax și un Polaroid, mare fotograf sultanul. Și uite și cântarul sultanului. Om cu greutate.

La umbră, niște stafide umane, de sex masculin, îmbrăcate în sarong și dotate cu săbii de lemn, se lasă zâmbitor, pozate. Sunt cei care au făcut parte din garda de corp a sultanului. Cu totul sunt 2000 de gardieni ai sultanului, o meserie pe care o primești de la tac-tu și din care nu ieși la pensie. Însă activi mai sunt doar 1000. Tătăiții fosilizați pe care îi văd pe trepte sunt lăsați să mucezească la palat, doar nu o să-i dai afară. De unde știu toate astea? Nu de la un ghid, nu. Ci de la un australian cu care beau o bere, în ciuda interdicției lui Hamengkubuwono X, fiul eroului revoluției, Hamengkubuwono IX. Mare atenție la numere, că nașul sultanilor nu s-a chinuit prea tare cu alegerea numelui.

chiuveta

Diplome, arbori genealogici, poze cu trăsuri și calești, poze de la ceremoniile ținute la palat, fără nicio descriere, nicio informație, nimic. Și printre toate acestea, presărate, chiuvete. Murdare, cu țevi smulse. Nu poți nici măcar să spui că s-au spălat pe mâini și te-au lăsat pe tine, turistul, să-ți imaginezi ce vrei din exponatele prăfuite, înșirate în vitrine.

Să mergem la puppet show. O domniță încearcă să ne momească să vedem păpușile dar parcă nu am încredere în fața ei de pisică grasă, așa că întreb o ghidă care-i treaba cu puppet showul. Femeia aproape își ia zborul, dând din mâini isteric, zbătându-se: no ingliș, no ingliș. Apoi îmi indică un moș de 109 ani, cu un ochi al cărui albuș pare să curgă, ca la un ou nefiert destul, din orbită. Moșul e ghidul unor olandezi dar se face că nu ințelege întrebările și răspunde în franceză cu ”merci beaucoup”, ”comontalevu?”

mosVrea bani. E un tonomat uman care nu funcționează decât atunci când bagi fisa. Totul în Indonezia e așa. De ce să ai descriere la muzeu, asta ar însemna că nu ți-ai plăti ghid, de ce să ai spectacol de păpuși la palat (așa cum zice biletul de intrare), asta ar însemna că nu mergi la vericul, la spectacolul lui de păpuși, pe care îl face la mnealui în sufragerie. Statul e îngropat sub un foliaj masiv de afaceri căpușă ale rubedeniilor, angajaților, coleguților, șeficilor. Indonezia își sărbătorește azi independența. Dar este mai mult ca niciodată o colonie. De căpușe.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: