De ce Bali e mai periculos decat Mamaia

Toate ghidurile turistice spun că trebuie să vezi măcar un dans tradițional balinez, dansul Legong sau dansul Kecak, auzi numai cum sună, exotic, dacă nici asta nu e exotism nu știu ce e. Îți spun, nu se poate dragă să vii până aici și să nu te bucuri de sute de ani de tradiție păstrată vie. La intrarea în palatul regal din Ubud, buluceală de oameni parfumați, familii de blonzi asortați, toți se strâng cu o oră jumate înainte, ocupă 30 de scaune în față, lângă scenă, pentru ei și mica lor sectă de iubitori de artă. Vânzătorul de la care iau biletul zice că el primește 5000 de rupee la fiecare bilet de 80.000 vândut, dacă vinde 10 (și nu-i lucru ușor, că tot șomeru de Ubud asta face, începând cu ora 16.30, deci concurența e mare), câștigă 4 parai. Spectatoarele au coafuri optzeciste, tip cuib, au bijuterii strânse în pielea creață a decolteului, spectatorii sunt pieptănați cu cărare-ntr-o parte, JR, americani de Texas care au venit să vadă cum e cu grația și inspirația. Mai sunt și tineri hippioți care se cațără în copaci, pe brâurile care înconjoară copacii, ”Dați-vă jos că nu vedem nimic în spate”, urlă nemți decenți și suedezi reci. Se țâțâie nervos, se șuieră anxios. Intră orchestra care începe să chinuie instrumentele. În scenă pătrunde un grup de dansatoare care-și încârligă straniu degetele și cască ochii, sprâncene alergând spre cununile de pe creștet apoi coborând grăbit și din nou ochii se belesc, degetele se răscrăcesc. 

dansul Kecak

Ca să-nțelegi despre ce este vorba trebuie să citești pliantul. Ceea ce vedem nu este dansul Legong ci un platouaș de Legong combinat cu Ramayana. Un soi de Legendele Olimpului cu Cireșarii. Nu înțelegi cine cu cine se bate, cine sunt doamnele, care e treaba cu fluturașii și de ce prințul este, de fapt, o fată, o baschetbalistă aș zice, care bagă o serie acrobatică de mișcări de cazacioc. Publicul se plictisește, un domn în cămașă își caută portofelul în nara stângă iar două japoneze care se foiesc disperate încercând să găsească unghiul cel mai bun de filmare a reprezentației, sunt mult mai interesante decât sceneta balineză. Italienii de lângă mine cedează și pleacă, vaffanculo. Francezii care au vorbit șoptit în telefon toată seara-sau, acum mi-a picat fisa, poate au transmis live, pentru canalul Arte evenimentul: ”acum regele Jobog se înfruntă cu vrăjitoarea Rangda în apropierea careului de 11 metri. Rangda nu este într-o formă prea bună dar iată că intră Hanuman, Hanuman preia ..”, francezii, deci, se arată excitați de sosirea unui demon șugubeț care e îmbrăcat cu o pelerină cu panglici, ceva între un șaman mongol și un țârcovnic caucazian. Finalul ne găsește înjumătățiți, dezamăgiți. Dar las că mâine mergem la Kecak. Mai puțină lume, că templul e mai acote, nu ca o scamă în buricul târgului. De data asta avem locuri în față, vedem treptele pe care coboară actorii. Un cor de bărbați cu trunchiul gol și șalele înfășurate în saroange cadrilate curge pe scară și băltește în jurul unui uriaș sfeșnic plasat în cercul unde evoluează Rama și cu Sita. Ramayana, iar. Rama e jucat de o femeie, nu poți să pui orice chelner sau electrician din Ubud să fie grațios. Sita și cu Rama belesc ochii, crăcănează degetele, mișcă din cap ca două jucării tip cățel, d-ălea de se bălăngăneau în spatele  Daciilor 1300.

dansatorii kecak

Balerinele contează mai puțin. Corul de bărbați care stau turcește cântă ”ciac-ciac-ciac” la puterea 43, ”ciac-ciac-ciac” rostit de milioane de ori de 60 de guri sau 80 sau câți or fi. Sunt grași și slabi, tineri și bătrâni și cel care stă cu bucile pe vârful piciorului meu stâng nu are 3 degete la mâna stângă pe care o flutură în aer, toți sunt cu mâinile în aer și îi dau cu ciacul, hipnotic. Sunt și cor și actori și cortină care acoperă ieșirile dansatorilor între acte, cad pe spate, se ridică, stau pe ciuci, aleargă, se compun și recompun ca un organism ale cărui molecule sunt puse pe foc, entropic trimise la dans, apoi răcite brusc cu nitrogen și încremenite în tăcere când intră Hanuman, maimuța albă care îl salvează pe Rama. 

exorcizarea

Corul se strânge, ca un miriapod își adună picioarele și-și mută ”ciac-ciac-ciacul” lângă trepte, făcând loc unui nenic care peste sarong are prins un cap de cal. Nenicul se aruncă în jarul incandescent al focului care a consumat lemnul din mijlocul scenei. Îl spulberă cu picioarele, trimițând tăciunii peste turiștii care clipesc lăcrimos, orbiți de fumul gros. ”Ciac-ciac-ciac” zice corul și omul cu capul de cal prins ca un colac de salvare de șale se avântă iar în focul care trage să moară dar nu a murit. ”Aaaaau”-strigă înspăimântată o doamnă din Franța, ridicând picioarele pe sub care trece o bucată de lemn în flăcări. 

Dansurile ăstea balineze arată a sport extrem. La primu era să crăpăm de plictiseală, la ăstălalt ne prăjește nebunu ăsta cu tălpi afumate. Nu mai bine stăteam eu acasă și mergeam la carnavalul lui Mazăre? 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: