Archive

Monthly Archives: October 2014

Trenul ajungea la Cluj la 6.15 dimineața. Bertha mi-a zis: ”Vii și stai la mine, bem o cafea, te odihnești și după, mergi în treaba ta. ”

Bertha e din Ploiești, a stat o vreme în București, dar s-a mutat acum vreo 7 ani la Cluj, de unde este soțul ei, Șerban Savu. Șerban e pictor. Din școala de la Cluj. Pentru cei care s-au oprit la ”Ciobănașul” lui Grigorescu, școala de la Cluj e un mister la fel de mare ca MTO pentru duduia Petrescu, ministru al finanțelor. Pentru ceilalți, școala de artiști plastici de la Cluj înseamnă Ghenea (da, da, ăla care a vândut o pictură cu 1 milion și ceva de dolari), Man, Savu și…intrați pe wiki. Colecționarii de afară se bat pe lucrările lor, ca bagaboandele pe fotbaliștii de la Steaua. Colecționarii de prin România au început să miroasă că e rost de investiție și le dau târcoale.

Pe pereții casei Berthei atârnă niște sute de mii de euro. Mă gândesc că dacă mă lasă singură, poate ciordesc vreo 2-3 tablouri, fug la aeroport, găsesc un zbor spre Germa și îmi dau reset la viață.

Șerban povestește cum a trecut de la pliculețul de supă Maggi din București, la pastele cu trufe și vinul de 150 de lei sticla din Cluj. ”E important galeristul”-îmi spune. ”El aranjează expozițiile, el contactează colecționarii, el face publicitate și tipărește materiale”. Galerist cu artist fac fifti-fifti încasările din vânzări.

Hop-hop-hop. Citind contractul pe care mi l-a pus în față editura unde mi-am scos cartea (contract generos, mi s-a subliniat), simt că mi se strânge o lecuță stomacul. De fapt s-a înnodat tot, ca un copil strâns în colț, sub palma grea a tatălui șprițuit și nervos. 50-50? Și galeristul se ocupă de tot? Și de spațiu? Și de lansări? Și de șprițul și chifteluțele de la expoziții? Și de biletu de avion până la bienala de la Veneția? Da. Da. Da. Da.

Păi și mie de ce mi se dau 10% și mi se cere dreptul pe carte pentru 5 ani și nu mi se face distribuție și nici publicitate?

”Făăăi, tu să nu te plângi, că tu măcar ți-ai făcut lansare la Cluj. La mine la lansare, la Gaudeamus, nu a venit decât familia.” Pe Alina Nedelea am cunoscut-o pe Facebook. E actriță și scriitoare, autoarea lu ”Șoseaua Cățelu 42”.

”Nu-s fă scriitoare, sunt actriță. Normal că m-am descurcat. Am băgat circ la târgul de carte, am reușit să atrag lumea la mine la stand. Dar toți sunt niște muiști. Mi-au spus să zic mersi că nu am dat bani ca să public o carte.”

O știu pe asta cu zisul mersiului. Aparent toată lumea o știe. Dacă nu ești Cărtărescu, Liiceanu, Boia, zâna surprizelor sau veșnica ei inamică, Rachela de Monaco, ai pus-o. Editurile nu te publică decât dacă le împingi ceva, niște mii de euro-îmi spune toată lumea plină de înțelegere pentru bietele edituri. Cu țara asta, cu oamenii ăștia, doar nu riști să rămâi cu banii băgați în maculatură.

”Să-i fut.” zice Alina Nedelea. Dar nu i-a futut. Recunoaște că habar nu are ce se întâmplă cu banii deși cartea ei este pe locul 2 în topul vânzărilor de e-bookuri în România.

Care va să zică eu sunt un autor, bun, prost, cum oi fi. Tu decizi să mă publici. Îmi ceri drepturile pe carte pe 5 ani, zici că îmi dai 10% din profit, nu faci distribuție, nu faci reclamă, nu faci corectură, îmi spui să zic mersic că nu mi-ai cerut bani ca să ce? Crezi oare că am nevoie la CV să zică ”madam Feher a scris 7 cărți”? Că sunt Adrian Năstase și îmi scurtează ăștia perioada de detenție în regatul prostiei și mârlăniei care este România? Că sunt vreun obscur linge-anus europarlamentar care trebuie să demonstreze că are activitate tehnico-tactică?

Nedelea continuă povestea. În Italia s-a dus cu un manuscris la un impresar de scriitori și ăla i-a scuipat în palmă 5000 de euro, așa, de încălzire, până stabilește o strategie de abordare a editurii. 5000 de euro până să ajungă la editură, unde intra pe mâna corecturii, redactării, un nene făcea conceptul de copertă, altul alegea fontul, altul pregătea site-ul. All that jazz.

Șerban a mâncat fasole bătută din cutie și Fornetti. Acum are espressor si scară interioară.

Poate că în doi ani Nedeleo, și noi două o să ne permitem o supă de ceapă pe croazetă.

Când nu doarme sau nu este la serviciu, mama lui Iulian gătește. Oale cu ciorbă de perișoare, cratițe cu iahnie, tăvi cu fripturi de pui, porc, iepure, vită, miel, castroane imense de salată de boeuf sau salată de vinete, musacale și tochituri, tocănițe și pilafuri. Și apoi plăcinte și prăjituri, torturi și kilograme de salam de biscuiți. Mormanele de mâncare sunt porționate, îndesate în sufertașuri, sufocate sub capace și apoi învelite, ca niște cadavre, în pungi. Să dăm la copilaș, că nu are săracu ce să mănânce. ”Chiar, ce ai mâncat azi Iulian? Ai avut ce să mănânci?” În fiecare săptămână dau la pisici mâncare, aia pe care pot să o dau la pisici. Căci găluște cu prune nu mănâncă și m-am trezit prea târziu să verific mazărea, se acrise deja, nu aveam cum să o dau bețivului care cerșește în față la MegaImage. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, putea să o pună la fermentat, să facă o țuică din ea.

Cea mai mare spaimă a mamei românce este că ăla micu nu are ce să mănânce. ”V-a dat ceva de mâncare?”întreabă suspicioasă maică-mea după ce mă întorc dintr-o vizită la rubedenii cu care s-a ciomăgit și pe care, firesc, ea nu le frecventează. ”Nu-mi era foame, a vrut să mă..”, ”Deci nu v-a servit cu nimic nenorocita? O zgârcită, știam eu. Să nu te mai duci pe acolo pentru că suferă că îi mănânci mâncarea.”

Dacă răspunsul ar fi fost ”da, mi-a dat”, am fi ajuns, după ce comentam alegerea meniului și numărul felurilor incluse, la ”te-ai săturat?”, ”câte șnițele au fost? unu de căciulă sau puteai să îți mai iei?”, ”ți-a pus în borcan, să iei acasă niște salată de vinete că știe nenoricita că îți place?”

Foamea.

Pe vremea lui Ceaușescu-ăla de îl plâng pensionarii-maică-mea prăjea cârnații de porc, din porcul luat de la bunică-miu, de la țară (ce noroc pe noi că maică-mea avea părinții la țară, altfel ar fi trebuit să creștem porcul pe balcon), și untura din tigaie, întărită, era stropită cu boia de ardei și întinsă pe pâine. Degeaba venea ursul la container pe vremea lui Ceaușescu, nu avea ce să mănânce, tot ce era comestibil, fusese deja utilizat. Șnițelul de parizer, să nu uităm șnițelul de parizer servit la Aro Palace în 1987.

Foamea.

Alimentări goale. În spatele blocului, tot domnu de la oraș își grădinărise un strat pe care planta ceapă verde, ridichi, castraveți, salată. Unii puneau și cartofi. Maică-mea, o excentrică, a pus cârciumărese. Flori? O nebună. Dar ce să te aștepți de la una care are pechinez. ”Huuuuoooo, stricatooo, în loc să crești un copil sau un porc, ții un câine!”-așa strigau după maică-mea oamenii din cartierul Steagu Roșu, actual Astra, Brașov.

Foamea.

”Pleci în Indonezia? Ce mănânci tu măi acolo?” Au trecut 25 de ani și românului nu îi mai trece spaima mesei goale. Cumpără tone de mâncare, trudește la căruț, asudă împingându-l până la casă, apoi reconstruiește un lanț muntos în portbagaj. Umple frigiderul și săptămâna asta poate să doarmă liniștit, războiul atomic îl prinde cu 5 kile de cremvurști, 4 rude de salam, cinci roți de cașcaval, o platoșă de alimente imposibil de străpuns. O cazemată.

”Eee, uite dragă, mai aveam parizer și telemea și salam și pateu și…”, ”Da, dar sunt vechi de 5 zile și sigur nu mai sunt bune.” Jap, gunoiul se umple, strat după strat se așează, sedimente pe fundul râului, mâncare mâncabilă, nestricată, neatinsă în ambalajul ei. ”E veche și apoi nu am loc în frigider să o pun pe asta proaspătă.” Frigiderul, acest purgatoriu unde bietul cremvurst va sta 4 zile, înainte să ajungă în iad.

Foamea și spaima că frigideru e gol și, când se crapă de ziuă și te duci la colț, în locul MegaImageului o să găsești o alimentară cu rafturi pline cu pungi de creveți vietnamezi. Și nici porc în balcon nu poți să crești, că ți-ai spart peretele și ti-ai mărit sufrageria.

După cum cei care citesc blogul ăsta s-au prins, lipsesc destul de mult timp din țară. Nu dețin o casă, stau cu chirie, deci lipsesc destul de mult timp din apartamentul pentru care plătesc chirie. Ultima oară am lipsit 35 de zile legate. Am mers să anunț șefia scării că plec, administratorul a zis să îi scriu. Am scris deci o scrisoare către dumnealui și am cerut să mă scoată de la plata întreținerii. El a zis să îi pun cererea în cutia poștală specială, aia a șefului de scară. Așa am făcut, apoi am plecat.

Acum am aflat că nu mi-a aprobat cererea de scoatere de la plata întreținerii. A spus așa: ”și eu am fost plecat 15 zile și tot am plătit întreținerea.”

”Dar domnule administrator, eu am lipsit mult mai mult și legea spune că trebuie să mă scoateți dacă lipsesc mai mult de 15 zile consecutive, într-o lună. Și uite, am lipsit 18 pe luna asta și 17 pe luna astălaltă.”

”Nu am chef să fac asta”-a concluzionat administratorul pe care presimt că îl cheamă Costel. Are față de Costel și apucături de Costel. Altfel de Costel decât nașu-miu, care era profesor de muzică și iubitor de câini. Domnu Costel, regele Costel, Imperator Costel de Obor a decis că legea este cârpița pe care își va șterge mnealui șoșonii de nămol. A amenințat chiar că dacă nu plătim chiria, ne va da pe mâna avocatului. A ridicat tonul, s-a înroșit la față și a ridicat pumnul în aer. A cerut să se facă dreptate.

Când scriu asta, mi se zbate vena pe tâmplă. Așa trebuie să te fi simțit în `47 când în curte îți intra un Costel, el și partidul, el și proasta lui creștere, el și mirosul lui de analfabetism violent și îți spunea că legea e el și pământul era al lui, că el e poporul. Ludovic al XIV-lea de strada Luncșoara. Vicu, nu Costel.

Vorbesc cu proprietarii. Le spun că legea zice să te scoată de la plată dacă lipsești mai mult de 15 zile, că ei știu că lipsesc mult, că niciodată nu am făcut apel la lege dar acum chiar era cazul, că am anunțat și că Vicu al XIV-lea de Obor a decis că legea este musca asta supărătoare peste care va cădea palma lui mare și aspră, de apărător al locatarilor cinstiți.

Proprietarii zic: ”stai să vorbim cu el.” Mă sună înapoi: ”Nu l-am convins. Trebuie să plătești.”

Dumnezeule mare. Am legea de partea mea. E drept că nu am un contract cu proprietaru, căci a expirat și, dacă administratorul Costel-Vicu este dibaci, poate să constate că stau ilegal, fără mutație. Sunt o infiltrată, o acoperită care a penetrat liniștea locatarilor cinstiți, cei care nu lipsesc doar 18 zile pe lună și vor să fie scoși de la plata întreținerii.

Deci ce mă fac? Pentru că proprietarul nu a declarat contractul, nu și-a plătit taxele, nu are curaj să se ia de gât cu președintele jucător din Obor, eu trebuie să plătesc deși am dreptate?

Îmi amintesc despre o discuție avută de mult, mult timp cu taică-miu, după un scandal cu maică-mea. A zis așa: ”Ai dreptate, dar tu pleci iar eu rămân cu ea.” Somnul rațiunii naște monștrii. Iar comoditatea îi crește și îi dă la școală.

 

12.000 de securiști sub acoperire împânzesc în tăcere țara. Presa ca presa, partidele și ministerele, ca partidele și ministerele, băncile, normal, corporațiile-ba bine că nu. Dar-zice Liviu Mihaiu-12.000 de agenți sub acoperire, plătiți bine, nu cu rușinosul 2400 de lei, cum a pretins Robert Turcescu-te verifică din administrații financiare, agenții imobiliare, biblioteci județene. Mă gândesc la coafeză și la instructorul cu aspect de parizer, de la sală, la femeia de serviciu și la șeful de scară. Dacă stingi lumina, ca în desene animate, mii de perechi de ochi clipesc galben în noapte, continuând să te fixeze, să înregistreze ce faci și ce spui.

Orwell. Suntem penetrați-zice Liviu Mihaiu. Statul este captivul unei junte care face business din secretele noastre, care ne ciordește chiloții murdari și îi vinde unei rețele de proxeneți japonezi. Securitatea a învins.

În lupta cu cine?

Cum cu cine? Cu partidul, cu ideologicul, cu politicul. Partidul vs Securitatea, războiul primilor 14 ani a fost decis în 2004 în favoarea serviciilor. Ion Iliescu a pierdut.

Ar trebui să plâng pentru asta?

Plecând de la premisa că Mihaiu are dreptate, că da, securitatea a învins, că serviciile sunt în ciorba mea de burtă și-n țesătura bluzei domniței din fața mea, ce am eu de pierdut? Îmi este mie mai rău acum decât îmi era acum 10 ani, când, spune Liviu, a început totul odată cu ascensiunea lui Traian Băsescu, Leviathanul serviciilor române de informații, securistul suprem?

Mă lupt să pricep de ce era mai bine pe vremea lui Ion Iliescu, cu reformele lui oloage, cu administrațiile sub care au înflorit Patrici, Vânți, Voiculești, aceste mătci care au ouat și au ouat și au ouat în cuibarul bine mobilat de către Partid, de au umplut țara de coafeze spioni-acoperiți. De ce era mai bine sub Ion Iliescu când în presă era cea mai mare cenzură din istorie și nu vedeai fundul lui Adrian Năstase așa cum l-ai văzut pe cel al lui Boc, fost prim-ministru, în regimul securistic care ține captivă România?

”Îți este mai rău acum decât pe vremea lui Iliescu, dar nu-ți dai seama. Presa se făcea mai bine între 2000 și 2004.” Afirmații periculoase afectate de pierderea memoriei. O boală comună la noi, ăștia de am ajuns să-l plângem pe Ceaușescu. Sub el nu erau atât de mulți securiști. Erau doar 3000 de acoperiți în 1989-spune Mihaiu.

Poate că d-aia Partidul a învins în `89. Dacă era Securitatea, poate că acum visam nu la Monica Macovei, ci la un Ion Iliescu.

 

Design a site like this with WordPress.com
Get started