Din februarie, hai martie, în toate librăriile din țară și…de la țară

Am terminat cartea a doua. Am dat-o la editor, aștept să îmi trimită un cufăr de reclamații, ea, editoreasa, așteaptă să îi zic un titlu. There and back again, călătoria unui hobbit cu picior epilat. Așa mă gândeam să îi zic. Ca să vedeți că nu mănânc răhățel, pun icișa un extras. Stați cu ochiu pe librării, Editura Trei, cândva în februarie. Așa să ne ajute bunul și strașnicul Mnezeu, dar ce spun eu, domnu cu barbă și tricou pe care scrie ”Je suis Charlie”. ”Ceasul îmi dă un brânci jos din pat. E 7 dimineața. Am timp de micul dejun înainte să fugim la gară. Aș vrea eu. Băiatul care are în grijă pregătirea micului dejun s-a luat cu vorba și-a uitat să cumpere pâine însă a fost îndeajuns de agil încât să se achite de a doua lui îndatorire, adică să ne găsească un taxi. ”Las că mâncăm în tren”, îmi zic în timp ce cu o ureche ascult șoferul care spune că drumul ne costă 25 de soles dus și 30 dus-întors, iar cu cealaltă ureche prind murmurul orașului care bodogăne cu ochii cârpiți în dimineața rece. 30 de soles? De banii ăștia în Lima te-ar plimba cu mașina 6 ore neîntrerupt. Ce-i măi oameni buni cu voi de sunteți așa de lacomi? Deși e înconjurat de mine și o tonă de zăcăminte naturale, Cuzco nu are niciun pic de industrie. Taximetristul mârâie o poveste croită după tiparul celor auzite în Columbia și Chile, un platouaș unde avem la grămadă corupție gigantică și o companie spaniolă-întotdeauna e o companie spaniolă care pune mâna pe ditamai complexul industrial, dacă se poate de importanță națională. O mină, un baraj ceva. Și apoi, compania spaniolă urinează burghezo-moșieresc pe localnici. În cazul Cuzco avem de-a face cu o exploatare de gaze naturale administrată de spanioli care vând gazul la export. “În Bolivia e 12 soles metrul cub și la noi acasă gazul nostru costă 34” pufnește înecat de draci taximetristul. Totul e mai scump aici, în Cuzco, decât în restul țării și nu-s locuri de muncă. D-aia tot cusqueanul se bulucește la buzunarul turistului. Mize mici: un masaj, o fotografie cu lama Virginica, o spălătorie de rufe sau un internet. Nu hoteluri, nu restaurante. Alea sunt deschise toate de străinii care au dat năvală acum vreo 10 ani și-n sărăcia crâncenă peruană, au fost regi cu 500 de para. Acum nu te mai atingi de case. Una în centru poate să fie și milionul de dolari iar un apartament amărât de pe deal, în subrațul Cuzcoului, sare de 10.000 de parai. Câinii se aleargă în mijlocul drumului. Sunt zeci, sute, ca după demolări. ”Chiar așa amigo, care-i treaba cu dulăii?” ”Aaaa, păi nimeni nu-și leagă animalul aici. Ei se plimbă ziua pe unde-au chef, se descurcă. Seara vin acasă.” Tiiit-tuut!!! claxonează să sperie o turmă de 6. La isteria de pe drum mă mir că nu văd din 3 în 3 metri câte-un hoit de perro. Șoferu-i mândru nevoie mare și are și o explicație pentru lipsa de accidente: “Se conduce bine în Peru” Discutabil. Dacă te gândești însă că până mai acu vreo 5 ani, în țară erau un sfert din mașinile care sunt acum și că o grămadă de indivizi conduc fără griji și carnet, trebuie să îi dai dreptate taximetristului. “Vin să vă iau diseară?” După 6 minute de negocieri stabilim că vine și-o să aibă o plăcuță cu numele, ca la aeroport. Elegant. Rând pe rând, van-urile scuipă în fața gării încărcătura de turiști încotoșmănați, gata să fie dați pe spate de Machu Picchu. Chioșcul gării Orient Express servește patiserici fine și cafeluțe scumpe dar nimic nu te pregătește pentru pumnul în plex înfipt brutal de Peru Rail, cea mai scumpă cale ferată din lume: 90 de kilometri cu ciu-ciu te costă 76 de dolari, doar dus. Păstrugi în paltonașe te întâmpină în fața fiecărui vagon și îți zic ”bine ai venit”. Înăuntru primim o cutiuță minusculă, d-aia în care își ține proteza Mutulică. În ea, miniaturali, sunt cartofi gratinați înfipți în scobitori de veveriță și porția de salată quinua pregatită pentru Degețica la dietă. Distincție de plastic. La Ollantaytambo, una din stațiile de pe scurtul drum către Machu Picchu, stăm 20 de minute în bătaia vânzătorilor ambulanți. Păturica-pernuța-geanta-suportul de pet-pălăria de incaș făcută în China, toate ne sunt fluturate în fața geamului o dată, de două ori, de trei ori. Stewarzii zâmbesc strâmb și ne spun că trebuie să așteptăm un autocar cu americani care nu a ajuns la timp, au pierdut trenul. Noroc că locomotiva are artroză și abia merge că uite așa reușesc să ne prindă din urmă. Ne smulgem într-un final și pe culoar încep să se agite nu surdomutul românesc care îți pune muțunachi de cauciuc și agende electronice, nici femeia cu reviste, nici măcar călugărul care vrea bani pentru o nouă mânăstire. Sunt chiar angajații Peru Rail care încearcă să stoarcă toți banii de pe tine. ”Poate vreți o carte sau o șapcă sau un tricou.” Nu netrebnicilor, jos mâinile de pe bugetul meu. După 3 ore juma ajungem, în sfârșit, în Agua Calientes. Stewarzii sunt duri: călătorii coboară doar după ce descarcă ei bagajele. Tu-ți organizarea măicuței tale de țărișoară turistică. Un domn cu alură de ghid îmi aude bombănelile și mă corectează. Zice că Peru Rail nu-i, așa cum zice numele, o companie peruană ci, nici mai mult, nici mai puțin decât o firmă chiliană. Haha, ticăloșie în travesti. Un soi de ortaci ai lui Iliescu, costumați în liberali. Ghidul îmi spune că vecinii de la sud au mai pus laba și pe cea mai șmecheră fabrică de bere peruană, Cusquena. Deci bieții nativi au rămas cu adevărat în cucul gol. O clasică mișcare a capitalismului veros.

4 comments
  1. retractez ce zic mai sus pentru ca acum am inteles ca tu zici ca Charlie se crede Mnezeu… hap…

    asa imi pare si mie…

    de fapt, cam asta zic si eu:

    Charlie & Chashca se cred Mnezeu p’acilea, p’in geografia extinsa a europii…

    or, deh… asta, extins, suna cam asupritor…

    inclusiv pentru modesta mea est europeana greu incercata persoana…

    propun noului redactor sef al lui Charlie un tricou cu “Je suis Chashca 2015″…

    • john said:

      cat de beat erai amice?

      • VASILIU MIRCEA PAUL said:

        E perfect lucid numai ca sufera de boala ancestrala a romanilor de a “insira cuvinte goale cind nimic nu are a spune”, ulterior sezind mut de admiratie in fata propriei “opere”. Pentru mega-exemplificare incercati trei pagini din “Minima Moralia” a lui Plesu. Apoi, ca sa ne “dregem”, va astept sa tragem o betie impreuna.

  2. nu pot sa fiu serios la maxim…

    imi mai pleaca degetele singure pe tastatura deh…

    si enervez lumea… normal…
    IIIII

    zic unii (se declara prieteni cu mine hah) ca “de cand ai descopeeit locul ala incantato, defilezi pe-acolo in chiloti — om batan peevees –, sa vezi (voyeuh) & auzi (ecouteuh?) cum te aplauda studentele”… hm…
    IIIII

    ma deprima la maxim scena asta ca mi-l evoca pe potezatu… pfuaci… brr… fss… pff… skrr…

    pun pantalonii & ma retrag discret si penitent…

    multumesc pentru toleranta, rabdare & invitatie la evenimentul postlectura minim moraliazatoare deh…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: