Realitate învelită în plastic. La numai 3 lei, orice articol.

În Stone Town oamenii te țintuiesc cu priviri încercănato-încrâncenate. Nu le place de tine. În havaianas și pantaloni scurți, umanitatea ta este minusculă și ridicolă, caricaturală în încercarea de a poza în tinerețea veșnică, lipsită de amenințarea bătrâneții. Bărbații Zanzibarului, copiii și nepoții traficului de sclavi care a desfundat conducta economică a Americilor, fumează neguroși lângă porți de lemn sculptate măiastru. Femeile sunt pitite în case. La tarabe se vând cd-uri cu execuția lui Saddam Hussein. Poți să îl vezi murind o dată și încă una și tot așa până te saturi de frânghia care i-a rupt grumazul. Anul e 2006. În Africa plouă prea mult și aici vrăjitoarele nu se topesc când sunt atinse de apă.
În Ulan Bator chinezii construiesc blocuri cu 30 de etaje și mongolii fumează și beau vodcă Genghis Khan. Printre bordeiele de la poalele blocurilor construite de chinezi, sunt farmacii și magazine care vând cartele de telefon și bănci. Un soi de București trist, cu gropi în mijlocul șoselelor care nu sunt neapărat șosele ci doar niște bucăți de asfalt care arată ca mucii suflați îndemânatic, dintr-o singură nară, de un zeu cu sinuzită. Anul e 2009. În ziua în care am ajuns în oraș, a murit Michael Jackson, regele popului. Semn rău.

Stone Town și Ulan Bator. Acestea sunt singurele două orașe din lumea largă în care am fost și în care am spus că nu m-aș muta nici măcar pentru 1 săptămână. Nici măcar 6 zile. 5 cred că pot să duc.
Comparându-l cu Stone Town sau Ulan Bator, Chiang Maiul este Valencia. Este San Francisco și Valparaiso. Este Cluj, Praga și Napoli. Este orice, în orice combinație, în orice cantitate. Dar nu este un oraș. Este o butaforie. Dacă ridici mâna abrupt către pisica asta chioară care calcă în picioare micul templu buddhist, trântind micile statuete de grăsuni cu burțile goale, palma îți va ieși prin pânza vopsită albastru ca cerul. Palma îți va străpunge cerul dar tu nu vei ajunge la stele. Vei realiza că ești într-un balon vopsit pe dinăuntru să arate ca un oraș dar care nu e un oraș. E o scenetă.

Truman Show.

Ianuarie 2015. Oamenii te servesc, oamenii îți zâmbesc și îți oferă camere de hotel, oamenii îți vând excursii cu elefanți și pungi cu banane ca să hrănești elefanții. Localnicii ar face orice să te simți bine și să mai vizitezi încă o dată Thailanda. Să vii aici și să spui că nicăieri nu ai fost primit cu atâta ospitalitate cum ai fost primit aici unde, uite, îți dăm fetele noastre să le babardești și paturile noastre să le răvășești, îți punem pe masă mâncarea noastră, e drept, făcută cum vă place vouă, nu prea condimentată că știm că nu suportați iuțeala.
Thailanda pe care o vezi e rezultatul unui focus grup, tăiem de aici și adăugăm aici, vopsim aici și dăm cu pila aici, să placem la cât mai mulți, să placem la toți. Mai bagă dragă niște silicon, dă-o drecu de arhitectură Lanna, domolește elefantul, scoate ardeiul din mâncare, mută toaleta din fundul curții în casă.
În cârciumă e un afiș cu regele Bhumibol. E tânăr, costum european, regina are fusta cu o palmă peste genunchi. Ei, genunchii, sunt strânși și întorși ca o limbă de busolă către regele rockului. Elvis explică ceva, îmbrăcat în uniformă militară iar Rama IX și soția sunt absorbiți în câmpul electromagnetic al celui mai mare star al planetei.
Nu apuc să mă bucur mult de fotografia de pe peretele cârciumii.
Rup ușa la baie. Diaree. Mă curăț, val după val după val după val, mă cojesc ca o ceapă. Rămân doar cu pielea și un strat de grăsime fragil pe dedesubt, ca să-mi țină de cald când se lasă întunericul peste Chiang Mai. Sunt o prelată de 40 de ani. Înaltă prelată.

”Aaaaa, ați fost în excursie la Chiang Rai..Păi asta înseamnă că acolo unde ați mâncat la prânz, au ținut mâncarea de dimineață făcută și, fiind cald, s-a stricat. Că e cald, așa e la noi.”
Ospitalitatea nord thailandeză din orașul conceput de mintea unui scenograf netalentat care a avut ca temă: exotism din Asia de Sud Est. Locul în care ții mâncarea la soare și la căldură și ea se strică, pentru că nu ai pus în ea condimente care să o conserve la temperaturi mari, așa cum făceau ai voștrii moși strămoși.

Totul miroase a făcătură și plastic și chiar și Buddha e învelit într-un giulgiu de ceolofan care împiedică muștele să facă treaba mare pe dânsul.

Brusc Stone Town și Ulan Bator sunt demne și dezirabile, ca rănile purulente ale unui soldat întors de pe front cu 20 de ani întârziere. Răni adevărate. Nu ca piciorul nepotului de țigan, frânt de tac-su marele, ca să poată să scoată mai mulți bani din cerșit.
Mâine m-aș muta în Ulan Bator să pot să simt că trăiesc ceva adevărat. Mâine.

5 comments
  1. ad.rian said:

    Dupa atatia ani este deja banala constatarea scrisului-raspila, de piatra ponce care decapeaza fardurile umede ale realitatii ipocrite. Intrebarea ramane: daca tot calatoresti, insotita de povesti, mai merita sa revii acolo unde suferi si bolesti? Mai are cineva curajul inconstientei sa-ti mai calce pe urme? Sa mai reciteasca sau sa mai calatoreasca? Sa-ti calce pe urmele pasilor, barbatilor, paturilor, farfuriilor, paharelor, plajelor, muntilor, nostalgiilor, greturilor, transpiratiilor, orgasmelor nefinalizate, a fugii fara succes de sine insasi? Desigur, inteligenta-brici, sensibilitate-mimoza, duritate-ninja, la foc automat, de femeie-barbat, amazoana a scrisului. Singura precum penita tocului in bezna calimarii uscate. Sau a pixului cazut sub pat sau a creionului uitat in cocul nepieptanat. Tristetea scriitorului de cursa lunga, cu pagini mereu cutremurate, pe drumurile unei lumi disperate. Pe cand un roman a la Henry Miller? Mai adanc, mai pofticios, mai libidinos, mai interzis, mai blestemat. Scris cu placerea neinterzisa a deschiderii unui borcan cu dulceata de visine. In patul nuptial sau mortal. Ca si acest inceput milenar de “mal du siecle”, doar agonie si fara extaz. Desi viata are suficiente poieni mozartiene si cehoviene. De tihna si satisfactie in care pana si panda gandului carcotas mai adoarme.

  2. doina said:

    nimic despre satu de drept a lu udrea si basescu??? tz,tz…

    • feher said:

      Doina, incordeaza muschiu. Acu sunt plecata dar in citeva zile ma intorc la Romania lucrului bine tacut.

      • doina said:

        frumos limbaj! pe masura celui adulat!

  3. cristi said:

    Ma, Feher, tu esti o cauza pierduta. Si in rai daca ai merge, ai incepe sa circotesti: ca norii nu-s asa de pufosi ca in reclama, ca ingerii sint lenesi si nu cinta intr-una, ca nu gasesti bautura si e cam plictisitor….
    Ca sa traiesti ceva, trebuie sa fii intii …..viu.
    Si inca ceva, e o mare diferenta in a calatori intr-un loc si a trai acolo.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: