Numărătoarea inversă

Prietenul meu vorbește ca un om care vrea să stingă un incendiu mare și flămând cu torentul lui de cuvinte ude. Prietenul meu vorbește de parcă a tăcut 26 de ani și acum barajul de 80 de metri care îi ținea gândurile nerostite închise, s-a crăpat, s-a fărâmițat, a fost spulberat sub viitură și pe fața de masă albă cad bucăți de ciment și bolovani din dig și se înfig mut în farfuria cu pastele arabiata din fața lui.
Prietenul meu e uluit.
Prietenul meu și-a dat seama că niciodată, niciodată, nu a făcut nimic pentru că a vrut el să facă acel ceva. Prietenul meu a fost dus de apă, împins la vale, mânat printre păduri și vărsat în mare. Prietenul meu nu s-a opus. Prietenul meu nu a avut ambiții. A făcut bani, firme, afaceri, și-a luat case și mașini, a bifat viața în căsuțele esențiale dar nu știe de ce. Cărat de curent, prietenul meu a uitat dacă și-a dorit ceva vreodată și a uitat cine e. Este un stâlp peste care s-au lipit atâtea afișe că nu mai știe nici el cum arăta, dacă era vopsit alb sau verde, dacă e din metal sau beton.
Nu-s ca tine. Tu ai vrut să te faci ziaristă și te-ai făcut, tu ai vrut să faci publicitate și ai făcut, tu ai vrut să pleci în lume și ai plecat, tu ai..
Ascult răpăiala cuvintelor lui pe geamul auzului meu. Vorbește despre mine prietenul meu dar nu mă cunoaște deloc. Eu am vrut să mă fac avocat, am vrut să plec la 18 ani la București, să trăiesc în cămin și să îi văd pe AC/DC la Monsters of Rock în Budapesta. Eu am vrut să fiu ziarist de investigații, nu cârpița de șters condurii a copilului lui Sârbu, eu am vrut să…
Prietenul meu merge pe 50. Are părul alb și nu stă cu sănătatea prea roz. Mintea lui a dat o lovitură de palat și l-a exclus pe el din toate gândurile pe care le coace. Mintea lui e interesată de afaceri, mintea lui își face griji pentru familie, mintea lui l-a uitat, l-a încuita afară și surdă, nu deschide ușa la care prietenul meu sună, sună, sună, încercând să își reocupe domiciliu. Prietenul meu nu mai are timp de pierdut, căci soarele alunecă spre asfințit și lumea se colorează în roșul plin de tresărire care precede negrul plin de murire.
Trebuie să se găsească pe sine, grea misiune când nu știe după ce să se uite, cum arată, ce înălțime, culoare de ochi sau câți ani are.
Ne despărțim, el mai ușor cu cele 673 de tone de vorbe risipite în paste. Eu mai scundă cu 1 metru 20, apăsată de presentimentul că anul ăsta lumea se va sfârși. Lumea așa cum o știu eu, lumea în care trăiește prietenul meu trezit din vraja celor 26 de ani de inerție tăcută.
În tunelul presărat cu chioșcuri care duce la metrou, ascunsă după ochelari cu rame maro, cu o bască de lână coborâtă până la jumătatea frunții, vânzătoarea a încetat să mai aștepte clienți pentru pijamalele și ștrampii ei chinezești. Privește în gol, ochi stinși în capul care pare retezat și așezat stângaci pe trupul de om de zăpadă în timp ce din radioul de pe tejgheaua chioșcului Crowded House se lamentează melancolic:

Hey now, hey now
Don’t dream it’s over
Hey now, hey now
When the world comes in
They come, they come
To build a wall between us
We know that they won’t win

Rămasă cu ochii la lentilele după care clipește cadavrul viu al vânzătoarei decedate acum 30 de ani, mă gândesc la zidul pe care îl construim în noi și sub care ne îngropăm, Ane ale unui Manole dement, încercând să ne păstrăm erecte viețile pustii ca o biserică dintr-un sat părăsit.