Eurovisioniul de la capătul lumii

Pe pârâiașul meschin, apa se târăște pe coate, ca un infanterist la instrucție și, obosită și plictisită, mai ridică din când în când capul, la timp să nu se lovească de un bolovan.
Ui teic lafting-ne informează ghida Remi care nu își poate rosti corect numele și se prezintă Lemi. Asta înseamnă că luăm pluta de bambus și ne ducem la vale. Jeepul ne varsă la marginea râului pe care curg, înșirați ca un cârd de rațe, 6 kayaciști gălăgioși.
Plutele sunt lungi, cam pe la 4 metri. Lungi și înguste și scufundate la 3 centimetri sub apă. Nu-i chip să te așezi dar…”siiiit, siiit!!!”, Lemi împinge aerul în mișcări de baschetbalist care bate o minge invizibilă. Un bunic sud-corean din grupul nostru, legat la frunte cu o bandană de pirat somalez, ascultă comanda și se așează turcește în apa de 2 centimetri. Hidratare pentru cuc.
Aveți grijă la crocodili și șerpi-încearcă o glumă nevolnică Lemi și apoi se retrage la o bârfă cu ghizii altor jeepuri cu alți turiști trimiși pe apa Sâmbetei.
Pe pluta noastră suntem 5, cu tot cu cârmaciul crăcănat care își suge dinții și înfige dibaci  între pietre andreua care mută pluta din micul ei port direct în mijlocul curentului. Mult spus curent. Ca să ne deplasăm, cârmaciul dă găuri, ca o mașină de cusut, una aici, una colea, toc-toc-toc, îngroapă bățul în patul râului, împunge nisipul, apoi se împinge în par, pluta se deplasează, își culege bățul, îl înfige mai încolo. Încă o copcă, încă 4 metri.
Sughițurile plutei ne dezechilibrează dar ne ținem dârji în picioare. Ceilalți doi pasageri sunt americani, zic eu. 65-68 de ani, el și ea, zâmbete largi, riduri expresive, confirmări cerute pentru orice remarcă: isn`t it amazing? isn`t it wonderful? isn`t it interesting?

Drept să spun, eu nu cred că e nici amazing, nici wonderful și nici interesting. Bine, fie, poate un pic e interesant că reușim să rămânem în picioare pe pluta care arată ca o ușă de la căcăstoarea din fundu curții, smulsă și aruncată pe apă. Ne păstrăm toți 5 echilibrul precar pe bețele ude de bambus, chiar și atunci când pluta se agață în omoplatul unui bolovan, chiar și atunci când cârmaciul ne vâră sub poala unui copac căzut ca un bețiv, într-un genunchi în apa râului. Nu am avut voie să ne luăm aparatele foto, decât dacă juram pe roșu natural că sunt rezistente la apă. Așa că retrogradăm în `90, în vremurile când ochiul era antrenat să înregistreze detalii, nu să delege grăbit filmului sau pixelilor toată munca de construire a unei memorii externe, la care vei avea acces doar când vine unchiulețu Marian în vizită, la o țuică.
Pârâiașul se târăște pe coate ca un student la PTAP și reușește într-un târziu să taie o piață cu tarabe de lemn, cârciumi de-o parte și de alta. În una din ele, pe o băncuță, 4 bețivi veseli se animă și învârt expert apoi aruncă spre noi lasourile întrebărilor: where are you from?
Din amonte, de unde să fim. Nu ține. Nu ne cred.
What country?
Canada-strigă ușor îngrijorați cei doi bătrânei verticali cu care împărțim pluta, necrezând că vreunul din locatarii băncuței știe să zică atunci când joacă Fazan pe țări numele Canada.
Canada? Numbel 1, numbel 1!!!-răspund bețivii localnici.
Stupoare.

Când ieșim din norul mirări erudiției bețivilor din Chiang Mai, primim și noi întrebarea.
Dar voi? Din ce țară sunteți?
Răspund scurt așteptând tăcerea țiuitoare, post explozie, care se așterne peste urechi după ce arunc petarda cu România.
”România? Puteam să jur. Că nu e clar rusă dar totuși vorbiți cu da. Știi, fiul nostru a participat la Eurovision pentru România. Acum doi ani cred.”

Pesediști curați, unicorni din magiun și unguri care urăsc paprica. Putea foarte bine să îmi spună că există toate cele de mai sus și aș fi crezut. Povestea Eurovisionului e neverosimilă și încep să mă uit după semne de schizofrenie și borderline pe fețele celor doi bătrânei. Și doar păreau normali dar acum, la o privire mai atentă, lui i se bate dubios ochiul și ea …
Ea zâmbește cald și continuă: ”9 gardens, gypsy, asta sunt. Și Cary a cântat cu ei, a stat în România o vreme. El oriunde ajunge întâlnește pe cineva și rămâne; e muzician, așa sunt muzicienii. Se întorsese de câteva luni acasă și sună telefonul, răspund. O voce zice ”Canada? Sunt Dan, vreau să vorbesc cu Cary” și am știut că sunt țiganii lui din România.”
”M-au chemat să cânt cu ei, pentru Eurovision. Așa a zis și a plecat. Nu a trecut de preselecție. A câștigat o cântăreață oribilă, ceva operă.” completează soțul. ”Uitați-vă pe net, Cary Shields, 9 gardens. Acum s-a căsătorit cu o chinezoaică, e în Pattaya.”
Pluta ajunge la mal. Un canadian fără nicio hematie de sânge de român, împreună cu niscaiva țigani cu vreo 6 leucocite de români, au vrut să participe pentru România la Eurovision în 2013. Totul pentru nimic. Așa se cheamă melodia. Nu aș zice. Undeva, pe o plută de bambus în colțul de nord al Asiei de Sud-Est, 4 străini s-au îmbrățișat și s-au simțit pentru 6 minute aproape. Isn`t it amazing? Isn`t it wonderful?