Din 20 în 20 de metri răsar din apă un cap de el și un profil de ea, ca o pereche de butoni de cămașă desprinși și căzuți pe covorul de la piciorul patului. El și ea și apoi el și iar ea și încă o dată el și ea. Plutesc în albastrul-albicios al mării, de ochi acoperit de cataractă, plutesc repetați la nesfârșit, aceeași pereche de el și de ea, coasta si posesorul coastei, îmbăindu-se tineri sau bătrâni, grași sau slabi, albi sau negri sau maro în apa albastru-albicios a mării, insulele unor relații inundate.
Perechi-perechi ies din apă, cuminți se șterg, se dau cu cremă sau se trântesc pe prosoape, unul lângă altul se așează, ca perechile de la cărțile de Păcălici, el și ea din Suedia, el și ea din Germania, el și ea din România. Se înșiră pe nisipul alb și tac.
Întotdeauna m-a minunat forța puterilor telepatice afișate nonșalant de perechile de cetățeni în vârstă, veniți să se bucure de atmosfera estivală din Bulgaria sau Grecia sau Turcia sau …El și ea, 65 de ani, poate 70 dar bine întreținuți, piele roșie și unsă vârtos cu loțiune cu aloe vera, cămașă albă, păr proaspăt spălat, miros de șampon ca în lifturile din blocurile curvelor de italieni din București. El tace privind oamenii care trec pe strasse. Ea tace privind marea. Se tace cu orele. Se contemplă. În mijlocul agitației de bazar, adidași cu leduri, râgâieli și ocări, ai vrea să te pui în intersecția căilor lor de comunicare și să stai acolo, singur, ca un polițist pe o autostradă în Cuba. Sanatoriu.
Cum arată iubirea după 45 de ani de căsătorie? O dioramă cu doi nemți bătrâni la masă, într-o stațiune din Thailanda. Rumeni pe dinafară, deghizați mincinos în culoarea pasiunii, a nervilor întinși și a strigătelor înfundate. Albaștri pe dinăuntru, criogenizați în frigiderul sentimentelor gustate acum 20 de ani, scufundați în amintiri așa cum s-au scufundat în apa oceanului azi. Tăcuți ca niște pești. Poate și peștii sunt telepați.
Ce să-ți mai spui după 45 de ani de relație amoroasă? După ce ai frecat mărgica iubirii voastre atât de mult, ca pe-o mătanie numărată și paranumărată, adunată și împărțită, pentru numele lui Dumnezeu, ce tare te iubesc! Zilnic timp de un an. Apoi încă unul. Când s-au făcut 6 și când 19? Ce să-ți mai spun după 38 de ani de căsătorie?
Când trăsăturile idolului s-au șters de atâta frecuș, de atâtea mâini care l-au atins, cum să îți mai amintești cum arăta la început? Și ce contează?
Soarele apune ca într-o carpetă tătărască, am văzut eu una în Eforie acum 10 ani. Așa apune soarele, portocaliul ăla de gălbenuș de ou de rață, pantone nesimțit pe care te aștepți să-l aleagă cocalarii din Piatra Neamț atunci când își vopsesc vilele cu geamuri mici. Apa s-a retras, acum e indigo și pe plaja albă a fost ridicat un mic altar învelit în atlas lucios. Două fetițe îmbrăcate în tu-tuuri se zbenguie desculțe în jurul unei mese pe care sunt 4 pahare cu șampanie. Fotograful aleargă tinerii însurăței. El e cefos și ars de soare, nu s-a dat cu cremă cu factor mare de protecție, așa cum i-a spus ea, un prim motiv de scandal. Acum, ca să nu arate ca un rac opărit, trebuie ca fotografu să lucreze poza în fotoshop. Bani în plus. Fotograful o asigură că e o nimica toată. Amintirile contează. Să fie amintiri frumoase.
Ea dă din capul blond, ușor îngrijorată. De sub rochia de dantelă albă străbate culoarea ciclam a costumului de baie care îi dă un aer tineresc, exotic. Fotograful strigă într-o engleză stricată să se apropie, să se ia de mână, să cheme fetițele cu tutu-uri să împrăștie flori pe plajă, să se întoarcă amândoi cu spatele la aparat și să privească marea, unindu-și capetele în mimată contemplare. Și, în final, ea trebuie să dea vreo 5 metri înapoi, să își ia vânt și să se arunce în brațele lui, mișcarea din Dirty Dancing. Cine nu ar fi vrut să fie Baby, nimeni nu o pune la colț pe Baby, Baby care dansa cu Patrick Swayze și nu înțelegeai cum de ajungea Patrick care arăta într-un fel, să-și rupă capul după oaia aia mică și anostă care îi sărea ca un somon în brațe. Baby.

Cei doi ruși, căci da, sunt ruși, execută atent și cuminți indicațiile fotografului tailandez. El e serios, ea e pătrunsă. Un singur moment, când ea pornește ca o iapă nărăvașă, răvășind nisipul, îi scapă un râs nechezat, dar apoi se concentrează la săritura de olimpică și cefosul o prinde în brațe cu o grimasă, nu că ar fi grea ea ci că îl dor pe el brațele de la arsura solară. Și amândoi încremenesc într-un grup statuar, ăla la care se vor gândi peste 45 de ani când vor sta pe terasă în Muntenegru și când vor tăcea, el cu ochii la oameni, ea cu ochii la mare.

Mâinile aleargă pe spate. Degetele se înfig, căngi, în fiecare nod, îl strivesc cum strivești un gândac de bucătărie înghesuit într-un colț. Când dracii de pe tine se înmoaie, mâinile victorioase se strâng într-un salut. Palme adunate astfel lovesc spatele cu zgomot gol, toc-toc-toc, aerul strecurându-se printre ele ca printr-un instrument buddist sunat la vecernia relaxării.
Pliiiiiz tărn, pliiizzzz!!!

Fețe cu ochi întinși spre tâmple și nasuri late, ca un Ponte Vecchio care încalecă Arno-ul vijelios al respirației, îți zâmbesc.
Ar iuuu ocheeeeiiii?
I am ok.
Dai din cap și nu răspunzi. Răspunsul e făcut covrig ca o pisică, undeva sub scara unde ai pus borcanele cu vorbe. Răspunsul doarme și tu nu îl poți trezi și nu are rost. Ochii tăi lăcrimoși clipesc galeș și fata cu nasul ca Ponte Vecchio înțelege că nu trebuie să pună întrebări ci doar să-ți maseze brațele căci în ele a fugit isteria zilelor, ca într-un ultim bastion.

Apucă decisă palmele, își trece palma ei printre degetele tale rășchirate, gata să se strângă în pumn, gata să se agațe de ultimul gând hâd pe care l-ai avut înainte să vii aici.
Îți întoarce viclean încheietura, ”Nu, nu o să doară. Lasă moale.” Așa pare să zică mâna maseuzei. Și când vigilența îți adoarme, haț, degetele sunt repezite în aer, într-o execuție brutală, de spânzurătoare. Crac, trosc, tensiunea erupe cu zgomot de vreascuri călcate de cizme de pădurar.
Te lași masat, bătut, cotropit, mușchi după mușchi topit de mâinile fetiței ăsteia cu ten smead și palme mânjite cu ciocolată. Râde, înfige o talpă în tine. Pliiizzzzz, lelaaaaxxxx. Capul îți e împins pe umărul stâng și cotul sapă în stratul de pământ înțepenit al umărului drept. Fata zice ceva, nu mai auzi, îți țiuie urechile și oricum nu vorbește cu tine.
Râde, râde și colega care masează neamțul de lângă tine. Sporovăiesc mic, ca niște matrozi care întind gabierul mare al unei corăbii și pânză trosnește sub vânt.
Nu poți să deschizi ochii dar totuși încerci, ridicând astfel cu pleoapa sute de tone din prezentul aromat al salonului de masaj.

Pliiiizzzz sit aaaaap.

Te ridici, cu ochii închiși, strângând sub ei tăcerea amniotică în care ai plutit, tu și întunericul lichid în care gravitația nu există și te reverși în plăcere, atom de tine, atom de plăcere, atom de tine, atom de plăcere, ca un pahar de vin supt de bumbacul lacom al feței de masă.

It iz ooooovăăăăr. Kaaaa pun kaaaa.

Fata zice mulțumesc și tu îți aduni firea împrăștiată pe saltea.
Șiii, aveți mulți turiști în ianuarie, nu-i așa?

Încerci să faci conversație, ca să-ți acoperi neprezența.

”Da. Mai ales chinezi. Juma din Chiang Mai sunt chinezi. Prea mulți chinezi. Au jumate din biznis, de 5 ani au venit mai rău ca înainte. Și e și mafie. Multă mafie chinezească. Sunt o ciumă. Sunt răi.”

Fata cu nasul gros și l-a înfoiat și pare un mandrill nervos. Strânge cârpele, prosopele și unsoricile și bleastemă chinezii pentru nenorocul de a îi fi mult prea aproape.  24 de ani are. Și de 4 ani face masaj. Nu a auzit de România și engleză vorbește cum dansez eu tango, abrupt, zmucit și nepotrivit.

”Mai vino la masaj. Ești stresată. De la nervi pari bătrână.” Asta spune destul de clar. O pereche de chinezi intră în salon. El râgâie zgomotos și ea plescăie în timp ce numără banii. Câți ani or avea? Mă stresează gândul că sunt o babă stresată. Și uite cum mai am nevoie de încă un masaj.

În Stone Town oamenii te țintuiesc cu priviri încercănato-încrâncenate. Nu le place de tine. În havaianas și pantaloni scurți, umanitatea ta este minusculă și ridicolă, caricaturală în încercarea de a poza în tinerețea veșnică, lipsită de amenințarea bătrâneții. Bărbații Zanzibarului, copiii și nepoții traficului de sclavi care a desfundat conducta economică a Americilor, fumează neguroși lângă porți de lemn sculptate măiastru. Femeile sunt pitite în case. La tarabe se vând cd-uri cu execuția lui Saddam Hussein. Poți să îl vezi murind o dată și încă una și tot așa până te saturi de frânghia care i-a rupt grumazul. Anul e 2006. În Africa plouă prea mult și aici vrăjitoarele nu se topesc când sunt atinse de apă.
În Ulan Bator chinezii construiesc blocuri cu 30 de etaje și mongolii fumează și beau vodcă Genghis Khan. Printre bordeiele de la poalele blocurilor construite de chinezi, sunt farmacii și magazine care vând cartele de telefon și bănci. Un soi de București trist, cu gropi în mijlocul șoselelor care nu sunt neapărat șosele ci doar niște bucăți de asfalt care arată ca mucii suflați îndemânatic, dintr-o singură nară, de un zeu cu sinuzită. Anul e 2009. În ziua în care am ajuns în oraș, a murit Michael Jackson, regele popului. Semn rău.

Stone Town și Ulan Bator. Acestea sunt singurele două orașe din lumea largă în care am fost și în care am spus că nu m-aș muta nici măcar pentru 1 săptămână. Nici măcar 6 zile. 5 cred că pot să duc.
Comparându-l cu Stone Town sau Ulan Bator, Chiang Maiul este Valencia. Este San Francisco și Valparaiso. Este Cluj, Praga și Napoli. Este orice, în orice combinație, în orice cantitate. Dar nu este un oraș. Este o butaforie. Dacă ridici mâna abrupt către pisica asta chioară care calcă în picioare micul templu buddhist, trântind micile statuete de grăsuni cu burțile goale, palma îți va ieși prin pânza vopsită albastru ca cerul. Palma îți va străpunge cerul dar tu nu vei ajunge la stele. Vei realiza că ești într-un balon vopsit pe dinăuntru să arate ca un oraș dar care nu e un oraș. E o scenetă.

Truman Show.

Ianuarie 2015. Oamenii te servesc, oamenii îți zâmbesc și îți oferă camere de hotel, oamenii îți vând excursii cu elefanți și pungi cu banane ca să hrănești elefanții. Localnicii ar face orice să te simți bine și să mai vizitezi încă o dată Thailanda. Să vii aici și să spui că nicăieri nu ai fost primit cu atâta ospitalitate cum ai fost primit aici unde, uite, îți dăm fetele noastre să le babardești și paturile noastre să le răvășești, îți punem pe masă mâncarea noastră, e drept, făcută cum vă place vouă, nu prea condimentată că știm că nu suportați iuțeala.
Thailanda pe care o vezi e rezultatul unui focus grup, tăiem de aici și adăugăm aici, vopsim aici și dăm cu pila aici, să placem la cât mai mulți, să placem la toți. Mai bagă dragă niște silicon, dă-o drecu de arhitectură Lanna, domolește elefantul, scoate ardeiul din mâncare, mută toaleta din fundul curții în casă.
În cârciumă e un afiș cu regele Bhumibol. E tânăr, costum european, regina are fusta cu o palmă peste genunchi. Ei, genunchii, sunt strânși și întorși ca o limbă de busolă către regele rockului. Elvis explică ceva, îmbrăcat în uniformă militară iar Rama IX și soția sunt absorbiți în câmpul electromagnetic al celui mai mare star al planetei.
Nu apuc să mă bucur mult de fotografia de pe peretele cârciumii.
Rup ușa la baie. Diaree. Mă curăț, val după val după val după val, mă cojesc ca o ceapă. Rămân doar cu pielea și un strat de grăsime fragil pe dedesubt, ca să-mi țină de cald când se lasă întunericul peste Chiang Mai. Sunt o prelată de 40 de ani. Înaltă prelată.

”Aaaaa, ați fost în excursie la Chiang Rai..Păi asta înseamnă că acolo unde ați mâncat la prânz, au ținut mâncarea de dimineață făcută și, fiind cald, s-a stricat. Că e cald, așa e la noi.”
Ospitalitatea nord thailandeză din orașul conceput de mintea unui scenograf netalentat care a avut ca temă: exotism din Asia de Sud Est. Locul în care ții mâncarea la soare și la căldură și ea se strică, pentru că nu ai pus în ea condimente care să o conserve la temperaturi mari, așa cum făceau ai voștrii moși strămoși.

Totul miroase a făcătură și plastic și chiar și Buddha e învelit într-un giulgiu de ceolofan care împiedică muștele să facă treaba mare pe dânsul.

Brusc Stone Town și Ulan Bator sunt demne și dezirabile, ca rănile purulente ale unui soldat întors de pe front cu 20 de ani întârziere. Răni adevărate. Nu ca piciorul nepotului de țigan, frânt de tac-su marele, ca să poată să scoată mai mulți bani din cerșit.
Mâine m-aș muta în Ulan Bator să pot să simt că trăiesc ceva adevărat. Mâine.