Nu am mai scris de hăăăăt la micuța rubrică a blogului Cartea de marți. Dar acum, când am închis coperta spate a cărții lui Baricco intitulată City pe a cărei copertă față librarul a lipit 3 stikere roșii cu -20%, asta ca să-ți intre bine în cap că este o reducere de 20% și nu pentru că ar fi fost o reducere de 60% cum orice om normal, cu puțină aritmetică la el, ar fi putut să creadă, ei bine când am închis coperta cărții lui Baricco pe care am citit-o la început cu o ușoară agasare (ce vrea domle ăsta, auzi filozof și pianist și câștigător de premii și pe mă-sa-n cur de macaroană plictisitoare), mi-am zis că trebuie să vă zic să vă duceți să o cumpărați din librărie, cu 20% reducere, că mare afacere faceți. Căci arareori un cetățean care face parte din națiunea care știe cel mai bine să apreciaze mâncarea, beutura și designul de robineți ar putea să-ți explice mai clar, simplu și nemțește cât de căcat e lumea noastră a oamenilor mari și importanți, de apărem la televizor, ne aruncăm din stratosferă și descoperim bosonul lui Higgs, orice numai să nu ne trăim viața în plăceri simple, simțite la timpul lor, nu înainte și nu după, căci timpul care vine prea devreme sau vine prea târziu e un oaspete inoportun, pe care nu știi unde să-l ții și ce să-l pui să facă cât faci tu duș (dacă a venit mai devreme) sau cât te schimbi din cămașa de noapte (dacă a venit mai târziu), așa că îl vâri în sufragerie și cât faci duș sau arunci o bluză pe tine, stai cu frica-n sân să nu-ți cotrobăie printre pozele de pe raft sau să-ți umble printre cărțile din bibliotecă unde ai vârât, aleator, bancnote de 100 de euro, să ai dacă o fi să fie vreo panică.
Uite că am reușit să scriu o frază lungă, exact ca a lui Alessandro Baricco. Însă mai puțin filozofică, doar nu am făcut filozofia și mai puțin muzicală, că doar nu am studiat pianul.

Un singur lucru nu mi-a plăcut la cartea asta, altminteri bine tradusă și rece-fierbinte ca o palmă urmată de un sărut. Coperta nu mi-a plăcut, o poză dintr-o bancă de imagini cu un băiețel în fața căruia se ridică niște baloane. Nu are nicio legătură cu nimic, omul care a făcut coperta nu a citit cartea sau, dacă a făcut-o, nu a înțeles nimic. Dar nimic. Și atunci s-a scărpinat la tâmplă și a trântit o poză așa, pentru brand managerițe de la o firmă care vinde bere, baloane multicolore, baloane d-ălea cu care faci ocolul pământului, nu cele din cauciuc pe care le umflă clovnii triști la aniversări din locuri de joacă întunecate.
Iar cartea este despre cât de greu este să fii tu însuți când toată lumea vrea să fii altceva. Despre asta este cartea. Despre fuga de ei ca să te poți ascunde, în sfârșit, în tine. Ce treabă are băiețelul și baloanele colorate dragă editură?
Cât de sărac trebuie să fii să nu-ți poți permite o copertă de carte onestă?

Și că veni vorba despre sărăcie, cartea se încheie cu un citat dintr-un cetățean care l-a inspirat pe domnul scriitor. Zice așa: eram atât de săraci încât de Crăciun, tata ieșea cu pușca, trăgea un foc apoi intra în casă și ne spunea: regret, dar Moș Crăciun s-a sinucis.
Erezie.