Poate totuși îl fac pe ăsta.
Pe hârtia albă de la intrarea pe culoarul demarcat de benzi elastice scrie: doar e-passports sunt admise aici. Sunt 50-60 de persoane învârtite în coadă, 98% au coborât acum din cursa de la București. În fața mea este un parizer țărănesc strâns în blugi elastici, șosetă albă, papucel mărimea 39, din plastic bătut cu pietricele, vestă de om Michelin, umflată în vălurele care îmbracă burta dar lasă la aer brațele caltaboșești. Minion obez. Maxion.
Înfipt în buzunarul blugilor care crapă pe fesele pline, sufocat, este pașaportul normal, ăla clasic, copertă moale, vișiniu deschis. În față parizerului se desprind din coadă, răzuiți de personalul aeroportului, cetățeni care s-au așezat fără să bage de seamă anunțurile, unii cu buletine, alții cu pașapoarte normale.
Parizerul se uită la ei și comentează cu prietenul lui hirsut, care își scutură mătreața, rotindu-și capul plin de uimire: ce-au frate ăștia de pleacă?
Pe stâlpi, pe fiecare stâlp și sunt mulți, sunt anunțuri care zic așa: uitați-vă pe pașaport, dacă aveți semnul acesta, atunci puteți să intrați pe aici, dacă nu, deplasați-vă spre celelalte porți. Semnul, un dreptunghi cu un cerc în mijloc, apare doar pe coperta lui e-passport. Parizerul nu își atinge buzunarul. Rămâne alături de prietenul lui în coadă și pășește decis către cititoarele electronice. Își jupoaie pașaportul din teaca de blugi, îl pune cu fața în jos pe sticla aparatului. Nu se întâmplă nimic. Ridică din umeri și își privește prietenul care ocupă o altă mașinărie. Râd amândoi și se întorc, contrariați, către ciobanul de pasageri, o doamnă în uniformă care ajută poporul să treacă prin porțile electronice. Ea îi întreabă: aveți e-passport?
Umerii parizerului ajung în dreptul urechilor. De unde să știe el ce are?
Îi arată pașaportul ciobanului de pasageri. Femeia îi spune: păi nu vedeți că nu este pașaport electronic?
Ai zice că e prost sau orb.
Dar nu.
Un zâmbet viclean înflorește în colțul buzelor parizești. E zâmbetul ăla pe care îl știți de pe buzele primului ministru care spune că nu și-a copiat teza de doctorat, e zâmbetul de pe buzele primului ministru care spune că își va da demisia dacă se va decide că este vorba despre un plagiat, este zâmbetul de pe buzele primului ministru …
Being John Malcovitch. O țară care a ajuns să semene perfect cu al său conducător. O mare de capete cu zâmbete viclene.
Crescuți în zodia lui ”poate totuși îl fac pe ăsta”.
Parizerul este trimis la cealaltă coadă. De data asta nu a mers. Prietenul hirsut încă insistă să treacă, blocând o mașinărie cu pașaportul lui normal. Poate totuși o fac pe asta.
Îmi amintesc de o prietenă din copilărie, la 10 ani avea muguri de sâni și o mustață de zapciu crescută sub nas. Controlorul de bilete ratb cere biletele, mama fetei întinde doar unul și apoi, senină, așterne răspunsul întrebării nerostite a controlorului: fetița are 5 ani.
Poate totuși îl fac pe controlor. Poate totuși, printr-un miracol, o să mă creadă. Poate totuși nu o să plătesc bilet și nici amendă și dacă nu reușesc, nici o grijă. O să zâmbesc și o să încerc data viitoare. Poate totuși…
feher 
Invers ! Exact invers: primul ministru seamănă cu țara (profundă). Într-o anumită epocă lupta dintre mîrlani și ne-mîrlani era pe muchie de cuțit. Au venit strămoșii lui Putin și au îmbrîncit-o pe partea proastă.
La începurul anilor ´70 am auzit un banc:
Cică pe un deal un pluton al Armatei Populare făcea exerciții de tragere. Rezultatele fiind catastrofale, ofițerul pune mîna pe pușcă să le arate soldaților cum se face. Însă nici el nu reușește să nimerească ținta, nici măcar pe la margini. Undeva, aproape de ei, un cioban se tăvălea de rîs. Ofițerul, furios, se duce la el și-l apostrofează:
– De ce rîzi ?
– Fiindcă sînteți niște loaze cu toții.
– Poți mai bine ?
– Dă-mi arma să-ți arăt.
Ofițerul îi dă pușca și ciobanul bagă cinci focuri grupate pe centrul țintei. Descumpănit militarul spune:
– Nu înțeleg ! Eu sînt ofițer și dumneata cioban și…
– Păi exact asta e – eu am fost ofițer și dumneata ai fost cioban.
Deși reflectă realitatea, nici o clipă nu mi-am imaginat că bancul-pamflet se baza pe fapte concrete. Citiți în continuare.
General de corp de armată Dăscalescu a fost în permanenţă în linia întâi, chiar şi când era comandant de armată şi, după spusele multor dintre subordonaţi, genera multă încredere în jurul său. Soldaţii îl iubeau, mai ales datorită grijii deosebite pe care le-o purta. De aici şi porecla „generalul-soldat” sau „generalul nostru”.
Pe 1 iunie 1945 a fost destituit şi trecut în rezervă. Atitudinea sa ostilă faţă de noii ofiţeri politici din armată şi faţă de comunism în general a fost motivul principal. Acesta a fost sfârşitul unei cariere de 39 de ani sub arme, din care 10 în timp de război, timp în care s-a dedicat total armatei. Nu a avut nevastă, nu a avut copii. S-a reîntors în satul său natal unde mai avea o bucată de pământ (aproape 7 ha) şi a început să-l muncească alături de familia fratelui său. Dar pe 9 septembrie 1945 a fost arestat şi apoi judecat pentru presupuse crime de război, dar la sfârşitul lunii a fost achitat şi reabilitat. Hărţuiala a continuat şi în noiembrie 1948 i s-a suspendat pensia, iar o parte din proprietăţi i-au fost confiscate. Trei ani mai târziu a fost din nou arestat, de data aceasta pentru „sabotaj agricol” şi aruncat în închisoarea Jilava, fără proces. Acesta a avut loc dupa câţiva ani şi a fost eliberat pe 5 octombrie 1955. S-a mutat la Piatra Neamţ la o nepoată. În 1956 a reînceput să primească pensia. Mai târziu a fost promovat la gradul de general colonel (echivalent cu general de armată), aşa cum ar fi trebuit să fi fost cu mult timp în urmă, dar a refuzat constant sa colaboreze cu Ministerul Apărării cu ocazia diverselor comemorări sau să-şi redacteze memoriile. A trecut în nefiinţă în timpul somnului pe 28 septembrie 1969. A fost înmormântat cu toate onorurile militare şi peste 10.000 de oameni l-au condus pe ultimul drum.
Comuna Girov îşi primea într-una din zile un fiu, plecat încă de tânăr şi reîntors acum bătrân. Cu pensia de 80 de lei pe care conducerea comunistă i-o dădea lunar acestui fost general de armată, erou atât pe Frontul din Răsărit, cât şi pe Frontul din Apus, Nicolae Dăscălescu avea voie sa moară de foame, neposedând nici un fel de avere.
Chiar dacă toţi îl cunoşteau şi îl iubeau pe acest mare om de stat, nimeni nu putea să îl ajute, aşa încât, pentru a nu fi povară pentru sora şi nici pentru nepoţii săi, păzea cârlanii satului, pe dealul din Vânători.
De la ieşirea din Jilava, nu a părăsit niciodată satul natal Girov sau oraşul Piatra Neamţ pentru a merge la vreo defilare străină lui şi poporului român, nu a mai îmbrăcat haina militară şi nu a răspuns niciunui apel al autorităţilor comuniste.
Din partea de vest a satului Girov, porneşte un deal care ţine până în Piatra Neamţ, învecinându-se cu dealul Balaurul şi cartierul Vânători, situat în partea de sud-est a oraşului, unde se afla o unitate militară – Regimentul 15 Dorobanţi. Acest regiment şi-a căpătat numele de faimă în războiul din 1877, când, la Plevna, în faţa redutelor Griviţa I şi Griviţa II, ostaşii nemţeni au cucerit aceste mari bastioane şi au înfipt drapelul românesc pe redută.
Pe acest deal, înca din primăvară când se arată firul ierbii, până târziu, toamna, putea fi văzut un bătran cu o barbă albă ca a lui Moş Crăciun, purtând o turmă de vreo 20-25 de cârlani adunaţi din tot satul. Păzitorul nostru de oi purta o traistă pe umăr, în care avea ceva merinde şi câteva carţi, însă foarte mult timp din zi îl petrecea admirând dealurile şi munţii din jur. De nişte aduceri aminte, privirile bătrânului când se luminau, când se întristau până la lacrimi.
Pe acelasi deal, recruţii din unitatea militară a Regimentului 15 Dorobanţi făceau instrucţie şi teme de luptă. Mai multe zile la rând, un locotenent încercase o temă de luptă care nu-i reuşea deloc pentru că formaţia militară cu care se antrena îl dădea de fiecare dată peste cap.
Urmarindu-i acţiunea, bătrânul se apropie de el şi, zâmbindu-i cu blândeţe, îi întocmi o temă de luptă atât de aparare, cât şi de atac. Necăjit de faptul că pînă şi un cioban ştie mai multă tactică de luptă decât el, se răsti la acesta şi-l alungă.
Bătrânul oier plecă şi în colţul gurii îi apăru un zâmbet amar.
După alte două luni de la această întâlnire, un colonel comandant de regiment şi un ofiţer inferior urcau dealul pentru a-l întâlni pe bătrânul păzitor de oi. Au discutat cu el, spunându-i dorinţa superiorilor de la Bucureşti. De la această întâlnire, au mai trecut câteva luni şi generalul nostru a primit o înştiinţare că de la 128 lei, pe care îi căpătase la ultima mărire, pensia i-a fost stabilită la 2.500 lei. De asemenea, i se comunica faptul că, la sărbătorile naţionale ale RSR, va putea purta hainele militare şi decoraţiile câştigate pe Frontul de Vest, va putea merge la Bucureşti, unde va sta în tribună cu cei mari, în Piaţa Aviatorilor, primind defilarea care va avea loc de sărbătoarea respectivă. Totodata, i s-a interzis de a mai păzi oile satului pe deal.
Pensia de 2.500 lei nu a fost niciodată ridicată integral de el, ci maxim o treime, în jur de 800 lei, şi numai în cazuri excepţionale 900 de lei, pentru a-şi asigura o viaţa de spartan, cum spunea dânsul. Pentru restul banilor semna şi-i oferea copiilor săraci, văduvelor, orfelinatelor, spitalelor, azilelor de bătrâni etc.
Icoana lumii zace intre zadarnicii
Trec ingerii pe-alaturi, dar unul nu se pleaca
Si nimeni nu mai stie ca pulberea saraca
A fost mostenitoarea batranei vesnicii.
Cum zace jefuita de tronuri si de stea
De tot ce fu intr’insa marire inascuta
Satan se mai abate de urca si saruta
Cumplita frumusete ce putrezeste’n ea.
[V.Voiculescu]
… eu n-am cuvinte mai potrivite… multumesc, domnule Vasiliu, ca ne-ati impartasit acest minunat exemplu de “cumplita frumusete” 🙂
sunt convinsa ca inca e vie, chiar daca cei mai vizibili sunt aia in care putrezeste…
Vă mulțumesc pentru apreciere.
Tot ce se află mai jos de banc nu îmi aparține, dar am preluat textul integral (în ciuda aspectului său pășunist-poetic) pentru datele brute.
Eu cred că de la Generalul Dăscălescu mai avem ceva de învățat: patriotismul veritabil este sobru și discret. Accentuez acest aspect fiindcă tot ce am scris este, de fapt, integrat într-un eseu-pamflet unde, printre altele, îl contrapun pe ofițer unui alt nemțean, mult mai celebru: Dumitru Almaș. ”Intelectual de rasă”, ISTORIC, profesor universitar, individul a generat, exact în anii cei mai siniștri(1982-1987), o serie de 4 volume cu titlul POVESTIRI ISTORICE (pentru copii și școlari, șoimi ai patriei și pionieri) unde a exaltat (în text și desene) cea mai scîrboasă formă de naționalism-ceaușism. Oameni ca Dăscălescu sînt îngropați sub invenții nerușinate de genul (mă auto-citez):
„…pe Baba Dochia o dădu de trei ori peste cap, prefăcînd-o în frumoasa Dochia, sora lui Decebal, de care se îndrăgostise însuși împăratul Traian. Cum ea nu vrut-a să-și părăsească plaiurile natale iar imperatorul roman devenise prea insistent, daca-Dochia se făcu stană de piatră, rămînînd înfiptă în solul patriei (sîntem în anii 1982-1987 cînd pe la marginile ”țărișoarei” numeroși români mureau împușcați de com/-/patrioți).”
Această carte criminală a format mințile a sute de mii de copii în sensul unui patriotism de tîrlă, drag rudimentarului scorniceștean. Dacă nu mă credeți verificați pe internet și veți găsi scanate toate porcăriile lui Almaș, pe marginea lor lăcrimînd o grămadă de foști pionieri spălați pe creier prin ”munca neprecupețită” (și ”dezinteresată) a colegului de zonă etnică a chinuitului general.
Cine dorește mai multe despre subiect îl poate cere gratis (în format pdf) la paulvasiliu_ro@yahoo.com.
Precizez că sînt originar din partea opusă a țării și nu am nici o ascendență nemțeană.
Teribila poveste a reusitei bolsevizari a Romaniei, in care ceea ce insemna valoare era injosit si ceea ce era impostura era cu “asupra de masura” rasplatit. Exact vremurile ce le traim. Aici si acum.
Asa cum suntem vazuti, auziti, mirositi, depasiti. Defularea prin literatura. Ce sanatoriu elvetian de “Zauberberg”!
“Dumitru Almaș. ”Intelectual de rasă”, ISTORIC, profesor universitar, individul a generat, exact în anii cei mai siniștri(1982-1987), o serie de 4 volume cu titlul POVESTIRI ISTORICE (pentru copii și școlari, șoimi ai patriei și pionieri) unde a exaltat (în text și desene)”
Desenele nu-i aparţineau lui Dumitru Almaş, ci lui Valentin Tănase. Care nu prea vindea tablouri, că nu avea cui, ci îşi dobândea cea mai mare parte a veniturilor din ilustraţii şi benzi desenate pentru Fute… Cutezătorii şi imita stilul lui Marvel Comics. Aşa încât mai toate ilustraţiile semănau a Marvel Comics, iar domnitorii şi războinicii erau un fel de Batmani şi Supermani medievali.