Lecția cutremurului

Unchiu Ioji m-a luat în brațe de pe olița unde mă chinuiam să fac treaba mare (cred că atunci m-am constipat pe viață) și împreună ne-am uitat la casa care se lăsa stânga, apoi se repezea în dreapta, mișcându-se grăbită ca o trambulină de pe care săritorul tocmai s-a desprins, împingând puternic în tălpi.
Icoana de pe perete s-a crăpat pe mijloc, împărțind fața sfântulețului afumat în două jumătăți.
Nimeni nu țipa, nu-mi amintesc panică. Doar extazul pe care îl simțeam în brațele unchiulețului, privind legănatul de bețiv al casei. 4 martie 1977, prima mea amintire.
Deși primul mi-a produs atâta fericire și următoarele două mai zdravene au fost doar surse de glumițe (maică-mea m-a dat jos din pat la ăla din `85 sau `86, nu mai știu, acuzându-mă că dau din picioare iar la cel din `90 am fost îndemnați de profesoara de chimie să ne tupilăm sub ușă, imagine care ne-a făcut pe toți hăndrălăii din clasă să o hărțuim cu glume proaste, de a uitat săraca de cutremur), în ciuda acestei statistici mulțumitoare, îmi este grozav de frică de cutremure.
Nu de puține ori mi-am imaginat certuri cu iubitul, acolo, la etajul 9, el pleacă, eu rămân, cutremurul pălește și eu mor sau amândoi murim. Murim supărați, fără să ne spunem: îmi pare rău, chiar nu contează absolut deloc că ai lăsat păr pe cadă și iar ți-ai lăsat cana de cafea nespălată și ai făcut firmituri și nici nu ai luat pastă de dinți.
Asta e spaima mea. Că pământul tace el ce tace, întors spre el, nederanjat o vreme de bâzâiala asta dementă de probleme penibile: Uniunea Europeană și Rusia care iată ce face în Crimea și uite Snowden și talibanii și Boko Haram și, la un moment dat pământul se trezește ca un moș care a ațipit la soare, cu bală în colțul gurii, se trezește din cauza hărmălaiei. Își înșfacă toiagul și șmac, îl trântește peste măsuța de cafea de-o rupe în două și ceștile alunecă și cad, se fac fărâmițe, ele și farfurioarele în care înotau suflețele ca al meu și al iubitului meu de la etajul 9.
Murim ca boii, fără să ne spunem lucruri importante, fără să gândim gânduri esențiale, fără să apucăm să înțelegem ceva, prea agitați, prea grăbiți să bifăm, reproșăm, curățăm, enervăm. Futu-i mama ei de viață cine se mai apleacă să mai adune o scamă și cine o să mai certe pe cineva că nu a cumpărat lapte și detergent.
Poate mâine bastonul lovește măsuța noastră de cafea.
Un 7,8 pe Richter care să-l satisfacă pe Mărmureanu.
Nu vreau să mă strivească plafonul, să mă preseze peste stomacul plin de mulțumiri nedigerate și fericiri nerostite.
În 1977 nu știam nimic, aveam 2 ani și șapte luni, dar am privit cutremurul cu o înțelepciune plină de mulțumire pe care abia, abia, cu mare greu, după 40 de ani de sortare asiduă, degețelele spaimelor mele au reușit să o regăsească în pubela de trăiri stupide cotidiene, gunoaie care obturează esențialul.
Iubiți-vă, vorbiți frumos unul cu altul, căci niciodată nu se știe când veți fi despărțiți.

6 comments
  1. merci.
    Viata continua, dar clipa asta minunata nu va mai reveni – asa ca sa ne bucuram de primavara.

    • dacost said:

      multa intelepciune, unde sa gasesc si eu pentru sotia mea care ….
      – se crizeaza ca m-am spalat pe maini la bucatarie, desi era de forma iar cartofii care-i pune in aceasi chiuveta sunt plini de pamant si alte mizerii;
      – se crizeaza ca gust din oala si nu-mi pun in farfurie;
      – se crizeaza ca n-o bag in seama dupa ce mi-a spus ca n-am atins niciun standard international …. ce-o insemna sa atinga omul standarde internationale??? in fine, eu nu le-am atins;
      – se crizeaza ca nu ma intereseaza daca nu ma bag in discutia dintre ea si baiatul nostru;
      – se crizeaza de ce ma bag in discutia dintre ea si baiatul nostru;
      – se crizeaza ca nu ma intereseaza ce-si doreste daca nu sunt de acord sa mearga la dansuri de societate, si ea se duce;
      – se crizeaza ca nu ma intereseaza de ea pe unde umbla….culmea… atunci cand n-o mai intreb nimic despre dansurile de societate la care merge;
      – se crizeaza, se crizeaza, se crizeaza si de fapt noi suntem in criza de timp….

      • Gentiana said:

        Nu stiu ce gen de tipa e … dar spune-i ca pleci de acasa … Ori iti ia cheile ori se imblanzeste . Eu cand il vad pe barbate-miu ca e suparat si face planuri cum ne mutam separat …ma apuca o durere in suflet si eu ma duc sa-l pup si sa-l tin in brate . Nu cred ca as putea sa traiesc fara toate ,,defectele ” lui .Dupa multi ani am vazut pe facebook pagina unui tip pe care l-am iubit pasional. L-am privit , n-am simtit nimic decat ,, al meu e mai frumos, mai misto, imi place mai mult ce am realizat noi decat el si sotia lui-desi e un fel de vip “

  2. ad.rian said:

    Asa-i. Lehamitea sperantei ce te cuprinde cand vezi o mana umflata de strivire cu vreun elastic colorat dintre ruine sau o mama trantita ca la un viol pederast, pe burta, cu copilul in carca, morti anoinimi – mereu ei, altii – cu fata spre firimiturile de ciment, hrana pentru ingerii ce-au devenit. Toata ipocrizia religiilor, a civilizatiei, a confortului, a opulentei sau a saraciei de nici unele devin, brusc, cosmaruri inutile si intraductibile inainte unei morti naprasnice, neanuntate, atomica – multumim tovarase Putin – sau cutremurata. Indiferent daca e din aer, de adancime sau de suprafata. Sa traiasca scorpionii, gandacii, pestii si microbii, cu ADN-ul lor victorios cu tot. Desi ne straduim, cineva decide ca nu ne meritam viata.

    • Gentiana said:

      Si parca totusi un palat pe un etaj in Aviatorilor nr 1 cade mai greu decat un ap confort II sporit la et 9 in Pantelimon . Si daca cade striveste mai rapid , mai fara drept de apel mai fara dureri …

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: