1 mai 1998. Fordu de la Protv al lui Vlad. Neptun, ora 19.00. De-o parte și de alta a șoselei, aliniați într-un ”Țară, țară vrem ostași!” cu halenă de alcool, ei și ele, hoarde cu sticle în mâini, trântindu-le de asfalt, cu sete. Trântindu-le cu sete, deși abia le goliseră conținutu în gurile lor setoase. Și nimic nu putea să stingă setea aia. Alte sticle se grăbeau spre gură, gogâlț, gogâlț, alunecau pe gât berile, vodcile, vinurile și zdrang, fărâme se făceau pe șoseaua pe care Fordul lui Vlad înainta cu scrâșnet de dinți care găsesc bucăți de coajă de nucă atunci când mestecă felia de cozonac.
Geamurile erau închise și noi ne uitam cu ochi mari, în tăcere, la neoamenii care spărgeau sticle, creând astfel un culoar pentru un fachir, pentru mai mulți fachiri care, te așteptai acum-acum să iasă din camerele lor de hotel și să facă o demonstrație de control a trupurilor.
Dar niciun fachir nu ieșea din hotel.
De peste tot se auzeau răgete și cauciucurile mașinii șoptind ”r”-uri și ”ș”-uri în trecerea lor peste cioburile care îngropaseră strada.
Mi-e frică. Nu știu dacă am spus asta dar asta simțeam.
Am luat-o la stânga, tăcând toți, legați la gură de disconfortul celui care află cum e să dai peste Zombieland despre care credeai că există doar în filme.
Ce dracu facem aici?
Bummmmf.
De mașină se izbește o tânără cu buza umflată și sânge țâșnindu-i din nas. Nu a văzut Fordul. Fuge speriată și după ea țâșnește din hotel un bărbătuș negricios, în șosete, urlând: te omor futu-ți dumnezeii mă-tii de curvă! te omor când te prind!
Fata aleargă împleticindu-se și noi coborâm din mașină în fața hotelului pe a cărui peluză sunt împrăștiate piese de mobilier. În stânga noastră plesnește ca un pepene un scaun care a coborât fulgerător de la etajul 7. Sau poate 8.
Ușile hotelului atârnă zdrențuite, geamurile sunt sparte, colțuri ascuțite rânjind din chitul care nu le-a lăsat să cadă.
Cioburile nu au cum să aducă noroc.
Recepția duduie de muzică. Vine de la aparatul pe care îl ține în mână un nene în blugi. Pe canapelele de piele sunt tăvăliți niște destoinici revoluționari, păliți de somn. Sau culcați de vodcă. Un individ a spart geamul cutiuței cu ustensile necesare în caz de incendiu și învârte deasupea capului un topor de pompier.
Mi-e frică. Nu știu dacă am spus asta dar asta simțeam.
Cineva era totuși la recepție în hotelul ocupat și distrus de oastea iadului.
Nu-mi amintesc dacă era bărbat, femeie, bătrân, tânăr. Doar că era cineva care continua să funcționeze pe un culoar de normalitate într-o furtună de demență.
Poliția nu e aici. Nici urmă de polițist, de picior de polițist, poate un fir de păr de polițist. Nu e nici măcar o zecime dintr-o fulg de mătreață de politist.
Să plecăm. D-ăle dracului de camere.
Ne retragem.
Așa cum am intrat, băgând capul prin faldul lăsat deschis al acestei cortine care ne despărțea de un univers paralel agresiv și distructiv, așa l-am scos, ne-am vârât ochii înapoi în găvane și am căutat refugiul mașinii.
Am intrat în Ford fără decontaminare, fără să ne temem că am cărat pe talpă germenele vreunei molime violente care o să călătorească împreună cu noi spre următoarea destinație.
Am fugit, trecând prin aceeași boltă de sticlă sacrificată, am fugit zeci de kilometri și când ne-am oprit, ne-am întrebat din pupile, ne-am cercetat din vârful nasului, dacă suntem bine.
1 mai 1998.
Nu o să înțeleg niciodată ce poartă stelară se deschide pe ziua internațională a muncii lăsând să erupă Satana cu toată furia unui an în care a stat chircit într-un cufăr, pe fundul unui lac, presat de 300 de metri de apă.
Poate știți voi.