Ușa e dată de perete și în pragul ei stă un muncitor cu pantalonii stropiți de vopsea. Fumează și trage din țigară ca și cum de partea cealaltă e filtrului atârnă întreaga lui viață, suspendată deasupra unei prăpăstii. Trage din țigară încercând să o salveze, să o aducă nădușită și speriată, deasupra pământului ferm. În spatele lui este statuia enormă a unui bărbat cu barbă, în togă. E o biserică, îmi dau seama, e intrarea laterală într-o biserică turtită, o clădire murdară și obidită ca un borcan de gogonele găsit după 6 ani în beci.
Muncitorul termină țigara și intrăm împreună în biserică. Coliba, ca într-o poveste neverosimilă spusă de un prieten mitoman, se deschide într-o uriașă încăpere și te gândești unde a încăput bolta și stâlpii și statuile cu sfinți, candelabrele princiare și altarul imens. Și cum de nu le vezi de afară.
Fresce acoperă cupola pe care sfântu Ioan Botezătorul își pierde a miliarda oară capul, într-un nesfârșit martiriu.
Iar pe podeaua de piatră lustruită trec în adidași cu crampoane două pantere negre strângând mingi de fotbal la subraț. Unul din băieți este chiar Klose, celălalt este Benzema.
Genova e plină de oameni care nu sunt ceea ce par.
Femeile care își strâng cărnurile în tricouri supraelastice și se așează, crăcănate, pe scările igrasioase de aici, sunt un grup de vindecătoare africane. Bărbații care vând droguri în fața prăvăliei cu internet și long distance calls, sunt învățători și profeți. Domnii în costume care se înghesuie absurd pe micul podium, înfășurându-se în drapelul cu Forza Italia al lui Berlusconi, sunt niște intruși.
Căciuli croșetate roșii se prind de creștetul capului măcelarilor arabi, turbane strâng părul femeilor negre cu palme albe care abia târăsc plase enorme pline de mâncare. Soții lor, togi și zâmbete decolorate, fumează narghilele sau vând portocale și peste tot e polizia, cămăși bleu și chipie bleumarin, vorbind în stații, congregați în mici buchețele de albăstrele pe fondul orașului vechi și putrezit de atâta sare și urină.
Românca lucrează de 8 ani în același restaurant, de când încă era minoră și pe când puricele se încălța cu 99 de ocale de oțel și tot reușea să sară până la ceruri. Adică de dinainte de criză, de când la Il Veliero se intra numai cu rezervare și nu orișicare rezervare ci una făcută cu 4-5 luni înainte. Ea a venit de prin părțile Iașiului dar cumnatul ei e din Vaslui. A descălecat în Genova acum 30 de ani și apoi a adus sat după sat, sat după sat, într-o uriașă operațiune de deșirare a Moldovei.
Acum se întorc. De ce? Pentru că își fac casă acasă. Mai stau în Italia cât se mai poate, apoi se întorc.
Bătrânul cârmaci al lui Il Veliero zice că mai bine ar rămâne aici pentru că războiul se apropie. Numai un război poate să mai dreagă maioneza tăiată a economiei mondiale.
Furculițe insensibile la probleme globale aleargă calamarul tăvălit în ulei de măsline. Fiecare masă e ocupată de un singur client. Se mănâncă în tăcere într-o lume fără familii și fără femei.
Putin, grecii, comunism, Germania imperialistă care a obligat națiunile europene să împrumute ca să creeze piață tot pentru BMW-uri și Mercedesuri și bere nemțească, Portugalia distrusă, Spania muribundă și Italia ruptă între sud și nord. Dar uite, zice bătrânul cârciumar, s-a oprit căderea. Poate că ăsta e primul an când nu o să ne mai ducem la vale.
Afară e întuneric și pe lângă pereții străvechi trece o mașină de curățat strada, ridicând praf și gunoi într-o mini tornadă înecăcioasă.
Stelele nu se văd, pereții caselor sunt strânși unii în alții, colonie de pinguini înfrigurată. Prin porțile unui palat imens duduie muzica și absolvenții de liceu veniți în fracuri și rochii de seară la banchet, au ocupat strada și trag importanți din țigări. Pe peretele de lângă ei scrie: Nu m-a omorât moartea ci un gardian bigot.”
La fine e vicina.