Sunt trei țigani. Toți trei în cămăși, unul cu o tamburină, unul cu chitară, unul cu acordeon. Burțile împing cămășile care stau să pocnească pe ei. Transpirația curge pe grumaz iar unul are o mustăcioară mică și umedă, ca o lipitoare prinsă de buză. Ce cântă? Smiths și New Order. Din războiul de țesut al acordeonului iese un covoraș de sunete straniu legate, ghiveci de brit-punk-roma-dark-pop-manele-folk. Țiganul cu tamburina umblă printre mese și adună bani. În fața mea, un băiat în cârje care încearcă să vrăjească o viespe bronzată, zice ”why not?” și pescuiește expert din buzunar 50 de penny care sar pe pielea întinsă a tamburinei. Îi dau un euro că nu am lire. Zice ”thank you” țiganul și apoi trece la altă masă unde două englezoaice enorme dau pe gât două glastre cu bere și îi dau tot măruntul înghesuit în gușa unui portofel de babă.
28 de grade, generozitate dilatată de căldură.
Londra blocată de greva lucrătorilor la metrou, plină de costume transpirate și turiști rătăciți, a ieșit la terasă, la rehidratare.  Chelnerii zâmbesc și îți iau pulsul fericirii, colțurile gurii aleargă spre ochi, dinții sunt pe afară.
Grecia nu pleacă nicăieri, bursele o să-și revină, economia Chinei e departe. Pe soarele ăsta chiar și rușii au pielea roză și păr bălai de unicorn.
Țiganii au schimbat repertoriul. Cântă ceva mexican, zi să-i zic, îmi stă pe limbă numele cântecului dar nu mi-l amintesc. Terasa întreagă ține ritmul, ridicând degetele piciorului drept. Capetele se mișcă stânga-dreapta, stânga-dreapta, câinii dau din coadă, gingiile bebelușilor se sparg și dinții ies fără să îi doară. Tamisa strălucește și skifuri alunecă grațios, abia stârnind un ecou subtil, ca o șoaptă trimisă pe apă.
Asta e vremea când Anglia poate să fie cucerită. Se lasă cucerită. Nu va ridica un deget să se apere. Te va pofti la masă și-ți va da o bere. Cheers mate!