În Ginza se bea, în Shinjuku se bea, în metrou, pe Oedo line, miroase a soju și sake și bere și bale curg translucide pe cămășile albe a prea devreme adormiților, căci nu-i nici 9 seara. În jurul clădirii guvernului sunt strânși japonezii vii.
Vii și nervoși.
E mult spus că sunt strânși. De fapt sunt dispersați, au ocupat fiecare dintre cele 812 colțuri ale clădirii guvernamentale (complexul are și un parc, pardon, mai multe, iar guvernul japonez e tupilat ca haiducul în tufănele). Protestatarii au ocupat trotuarele și intersecțiile, dar nu intră pe carosabil. Nu. Sunt pe trotuare, prin gardul viu, câteva mii, o miime din milioanele care umplu capitala și beau, beau, beau sau merg beți deja acasă, cu gulerul bălit de somnul adormiților întru nepăsare.
Protestatarii au o scenă, pe scenă sunt niște cetățeni cu microfoane și super stații de amplificare. E lumină și se cântă hip-hopește. Și din roaba de japoneză care mi se răstoarnă în cap înțeleg la un moment dat următoarea frază cântată de MCii de pe scenă: is this how democracy looks like?
Iar poporul, bătrâni, copii, adolescenți, alți bătrâni, hipsteri, organizatorii, cetățenii din zodia maimuței sau a câinelui, răspund ținând ritmul:
this is how democracy looks like.
În engleză, exact așa. Uimitor mai ales pentru că încerc de 6 ori, cu tineri, adolescenți, mătuși sau unchieși să aflu despre ce este vorba. Nimeni nu știe engleză. Maximul este:
We no war. No war we want. We fight war.
Sunt confuză. Care război? Cu China? Ce?
Nu. Nu vrem război.
O doamnă îmi strecoară în mână un poster. Pe el scrie mare ”No” elegant, auriu, ca o pereche de pantofi de Cenușăreasă.
Pantofii de Cenușăreasă plutesc pe un nor de simboluri japoneze neinteligibile.
Ce ”Nu”, ce ”război”?
E plin de poliție. Cămăși bleu traversate de bretele galbene. Bastoane roșii luminoase, pulsând ca un deget prins la ușă într-un desen animat. Se asigură că nimeni nu intră în intersecție. Mulțimea scandează. Înțeleg ceva cu Abe. Shinzo Abe. Primul ministru.
Găsesc, în sfârșit un translator în improbabila persoană a unei mamașe tiptop, însoțită de soțul septuagenar și a fiicei cu permanent de coafeză din Onești. Spune așa: ”Abe e un șarpe care vrea să schimbe constituția Japoniei scrisă după al doilea război mondial, Constituție prin care japonezii nu au cum să intervină armat într-un conflict în afara țării.”
Primul ministru nu a schimbat constituția însă a ocolit-o. A găsit o formulă prin care să se strecoare și a dat o ordonanță care permite trupelor nipone să lupte afară.
”O să-l oprim. O să-l dăm jos. De 30 de ani țara asta nu a mai avut parte de probleme interne. Ultima oară am ieșit în anii `70. Dar acum e prea de tot. De unde sunteți?”
România.
”Și voi ați făcut ceva acum 25 de ani. E timpul ca să facem și noi. Constituția e solidă, e perfect scrisă. Nu vrem război. Pentru asta însă suntem gata să avem unul cu Abe.”
Pe trotuar moțăie un moșulan venit cu băbuța lui să lupte cu militaristul prim ministru. Pălăriuțele de hipster sunt rare ca crizele de conștiință ale lui Ponta. Tineretu e în Shinjuku unde nu reușesc să ajung pentru că cele 812 colțuri cu pâlcuri de manifestanți sunt decuplate de la locomotiva hazului de vineri seară. Pe aici nu se trece și nici pe aici și nici pe acolo. Înșirate pe lângă gardurile vii sunt tejgheluțe unde voluntari servesc apă, ceaiuri și mâncărici neobosiților, nebăuților, nemâncaților protestatari. Printre oameni se plimbă duioase domnițe oferind pliante și cerând donații. Organizare brici.
Lingurița de tablă reușește să rupă ultima bucățică din peretele celulei și iată-ne scăpați din țarcul pacifiștilor în lumea bidimensională a celor care se hrănesc cu șpriț și voie bună.
În spelunca unde găsim bere ieftină și liniște, la televizor este un documentar despre Hiroshima. Bețivul din stânga, prosop pe gât să sugă sudoarea și buze umede, mă descoase. De unde vin, unde merg, de ce. România, Hiroshima, curiozitate.
Răspunsurile cad ca trei bănuți de fier pe masa lipicioasă.
”Ce părere aveți de protest? Dar de Abe?” contracarez șiret.
Tăcere. Priviri furișe.
Buzele bețivului se strâng ca un câine care și-a luat un picior în fund.
Japonezii-spune el-au etică pentru că sunt budiști, chiar dacă nu sunt practicanți. Sunt pacifiști japonezii și nu au nevoie de o constituție scrisă de americani ca să rămână așa. Bețivul numărul 2, figură osoasă, cămașă și aspect de taxator de bilete, zice că protestatarii sunt neserioși, politicienii sunt serioși. Și că oricum japonezii au idei absurde, fiecare. Dar, da, sunt pacifiști. Și mândrii de asta. Și budiști sau shintoiști. Voi, creștini?
Da.
”God bless you and your country.”
În mica bombă se aude răpăitul de mitralieră. Sunt imagini de arhivă cu americani la Iwo Jima.
Lumea se duce dracului. Noapte bună.