Casa e de piatră pe dinafară și de lemn pe dinăuntru, îmi amintește de mobuții pe care îi purtam când eram mici, cauciucul camuflând șoseta de blană sintetică. Rece care înghite cald, surpriză tip înghețată prăjită. Cele 38 de grade rămân la ușă și din penumbra casei, de lângă biblioteca năvalnic crescută pe un perete care delimitează camerele pe două etaje, apare Erika, păr alb și graseiere franțuzească: ”Bonjour, voi sunteți românii? Și bunicul din partea mamei era din Basarabia. S-a refugiat in Franța.”
Bine am venit în casa poporului ales în Shinjuku.
Da, noi suntem românii.
Erika locuiește de la 23 de ani aici, adică de acum 40 de ani.
`75 era anul, vroia să studieze artă medievală japoneză, nu exista nicăieri în Franța un loc unde să poată învăța așa ceva așa că a venit cu viitorul, actual soț, Dominique, la Tokio. Primul job, tot prin `70, a fost să traducă din japoneză în franceză textele unei expoziții de stampe japoneze care urma să ajungă la București, urmând ca românii curatori să traducă din franceză în valahă.
Anii `70: stampe japoneze la București și filme cu Florin Piersic spion, borcane cu scoici și conserve de carne chinezească. Boerie.
-Mâine plec la Paris să-mi văd nepotul, nu mai suport locul ăsta. Abia aștept să plec. Mi-e dor de brânză și vin, Paris și cafenele. Și de Julian, nu l-am văzut de când avea câteva luni, acum are 3 ani. Gata.
-Ok, nepotul înțeleg. Dar brânza? Japonezii au sakura cheese, a luat medalia de aur în Elveția pentru …
-Nici nu te gândi să continui. Orice te-ai gândi tu acum să faci, japonezii pot să facă de 6 ori mai bine decât tine. Și români mai buni decât tine pot să facă dacă au chef.
Asta nu e chiar atât de greu.
Urcăm scara pe lângă biblioteca înălțată ca o tufă de trandafir în grădina unei babe cu 9 pisici și scârbă de omenire. La etaj sunt 4 uși, 3 normale și una glisantă, din hârtie prinsă în ramă de lemn. Lângă ea scrie room 1.
Intrăm în camera japoneză, cu tatamiuri și plăpumi învelite în cearșafuri IKEA. Pe perete este un A4 care comunică precis și concis locul în care trebuie pusă cheia atunci când facem check-outul.
Erika e profesoară de artă japoneză, nu are timp de airbnb. De asta se ocupă niște băieți pe care nu-i vede. Mai niciodată.
Doar cutiuța cu tatamiuri merge la turiști, restul de 3 camere de la etaj sunt pline de pile: copiii prietenilor, cunoștințelor, vecinilor veniți să studieze în Tokio. Tineretu cu jetleg atârnă o lună la Erika până se prinde ce și cum, unde să meargă, cu cine să vorbească pentru cazare. Nu-i simplu.
-Știai că aici nu poți să îți iei o cartelă de telefon, pre-pay, decât pe 2 ani?
-Cum adică pe 2 ani?
-Da. Dacă stai 1 an, nu poți să ai număr de mobil japonez. A încercat o fată să cumpere de la o alta care pleca după 1 an, dar s-au prins și nu le-au permis. E birocrație și multe lucruri nu funcționează pentru că sunt fixiști. Dar, de exemplu, atunci când îți găsești casă-cămin și ai bani, te poți muta instant, nu e mizeria din Franța unde trebuie să sari la groapa cu acte și să parcurgi maratonul ștampilelor.
Aaaa, mai trebuie să ai un sponsor, cineva care să garanteze că poți să îți plătești chiria chiar dacă ai un sughiț financiar, îți stă-n gât vreo plată și nu ai cum să scoți cămașa vreo lună-două.
Erika spune că a ajutat să se stabilească în Tokio o filipineză, un nepalez dar nu și cele două familii de chinezi care au încercat să o mituiască strașnic, cu 5000 de euro fiecare, dacă ar fi devenit sponsorul lor.
Încep să mă îndoiesc că am înțeles bine.
-Ai zis că familia bunicului era din Basarabia și a fugit în Franța în `40?
-Da.
-Adică evrei?
-Da. Și după bunicii mamei și după bunicii tatălui. Ai mamei erau din Polonia, se certau cu basarabenii lu tata pe același subiect: unde a fost pogromul cel mai mare, cât pe ce să se încaiere. Fiecare susținea că vine dintr-o comunitate mai ruptă și chinuită.
-Păi și de ce nu ai vrut să ajuți chinezii?
-Pentru că așa sistemul e corupt și fragmentat. Nu devii nașul cuiva pentru că îți dă bani. Ci pentru că e o onoare pentru tine să îi botezi copilul. Nu vreau să ajut tot soiul de dubioși să își facă loc aici. Uite cum se întâmplă cu țiganii din Franța. E o rețea, e o oroare, e un abces crescut pe..
Erika s-a umflat și aerul fierbinte a ridicat-o și a lipit-o de tavan. Parisul ei nu mai e al ei ci al cerșetorilor care fac căcuță la ea pe stradă, la rădăcina platanilor din fața casei ei, unde nepotul crește în fecale de populație rromă.
Dar mai bine acolo decât aici.
Fiul cel mare al Erikăi s-a căsătorit cu o japoneză ai cărei părinți sunt din Fukushima. Au rămas acolo, lângă reactorul supurând, împotriva a tot și toate dar guvernul francez și-a anunțat cetățenii să părăsească iute zona, adică Japonia, că nu-i glumă.
-Și dacă Sarkozy a zis asta, înseamnă că e foarte rău. Le-au dat asistență să emigreze în Franța și părinții au zis: te-ai măritat cu un francez, beneficiază de asta și duși au fost. Mai bine. Voi nu o să pățiți mare lucru aici, stați câteva săptămâni. Dar noi, noi încercăm să nu bem apă și să nu mâncăm pește crud pentru că toată zona, absolut toată zona golfului Tokio este megaradioactivă. Nu zic nimic ei, dar noi știm că așa e.
-Statul tace, încearcă să acopere buba?
-Statul, oooooooo, nici vorbă. Nu acoperă nimic. Totul e pe față. În loc să mute agricultorii în Okinawa unde sunt sate părăsite, nu, ei insistă să cumpărăm cu toți legume și fructe de la Fukushima, dintr-un sentiment de coeziune, să îi ajutăm pe bieții fermieri să supraviețuiască. Știu sigur că toate cantinele școlare sunt aprovizionate cu legume de la Fukushima. Adică toți copiii din învățământul public japonez mănâncă ingrediente radioactive.
Un popor întreg făcându-și seppuku, lent, băgând lama câte o miime de milimetru în fiecare zi până când mațele îi vor fi găurite de radiații și el, poporul mânat de respect, responsabilitate, morală, conștiință, curtoazie, va zăcea pe spate, țeapăn, ca o vrabie prinsă de îngheț.
Asta se va întâmpla cu japonezii, în timp ce alte neamuri zglobii, îndeajuns de inevoluate încât să nu respire toxinele unei culturi atât de nobile și să aprecieze individualismul și salvarea propriului dos, își vor încălzi mâinile la cărbunii de sub grătarele de mici de pe Champs Elysees, mânca-ți-aș gura ta, dă și mie un bănuț că nu are și gura mea ce să mănânce.
Încă nu au ajuns aici.
Țiganii.
Nu tu acordeoane, nu tu trandafiri la terasă, nu tu figura cu medalionul de aur găsit pe stradă, nu vrei să-l cumperi, nu tu ciordeală, nu tu..
Japonia e populată de păsări Dodo înainte de sosirea primelor corăbii portugheze.
Plus uraniu-235.
Dumnezeu cu mila.