Și roboții e oameni, nu-i așa?

Sumida River Fireworks Festival. 25 iulie 2015. Cel mai vechi festival de hanaibi aka flori de foc în traducere din japoneză, datând de pe la 1700, din perioada Edo. Cel mai vechi festival de artificii din lume.
1 milion de oameni au pus yukata și sabotul de lemn și au venit târâș-grăpiș, cu vârfurile picioarelor întoarse spre interior în încercarea de a nu-și pierde papucii, cu genunchiul blocat de strâmtețea halatului tradițional, cu evantaiul înfipt la spate, în funda făcută de cordonul care le ține pânza lipită de corp. Sunt 40 de grade. Apa îmi curge pe sub rochie, printre sâni, pe burtă, pe picioare. Oare japonezii mai au și altceva pe sub yukată sau sunt goi? De ce nu transpiră?
Sudoarea îmi fuge pe tâmple, am părul ud la ceafă. Beau o bere și o elimin prin neștiute spărturi ale corpului. Sunt înțepată, găurită, tăiată și apa aleargă, mă părăsește ca un iubit care nu mai are chef să mă asculte apostrofându-l că a lăsat iar păr pe săpun.
Cetățeni împart evantaie cu mesaje publicitare. Dacă protestatarii de acu 3 zile ar fi avut resurse, aici era locul să o pună de un miting de răsturnare al lui Abe.
Dar japonezii nu au chef de politică. Mulți dintre ei au venit de la ora 3 și și-au așternut prelata de picnic, au ridicat mici gospodării cu frigidere, măsuțe, fotoliii, au mai făcut doi copii de când s-au așezat aici, pe malul râului Sumida. În fața fiecărui 7eleven sau Lawson sau Family Mart au apărut cazane unde se răcoresc băuturici și grătare unde se pârjolesc mâncărici. Cu pași mici, fete machiate bogat, cu părul prins în arhitecturi extravagante, se apropie de tarabele unde se vând sepii trase-n țeapă, găluște umplute cu alunecoase caracatițe, frigărui cu castraveți subțiri, verzi și lucioși ca damele date cu ulei înainte de o luptă într-un lighean. Se fac poze. Fără selfie stick, căci au fost interzise prin lege. De ce? Își scoteau ochii cu dânsele, ochii ăia care ar trebui să se bucure de artificiile celui mai vechi festival de artificii din lume.
Sunt 10.000 de polițiști. Sau poate 50.000. Toți au portavoci și fiecare are ceva de spus. În aerul fierbinte se înoadă ordine, se dilată comenzi, se ridică baloane cu porunci pe care nimeni nu le ascultă. Polițiștii au bastoane roșii, un soi de săbii de jedai de jucărie. Le agită în aer, inutil.
Pe podul care traversează Sumida, șmecherii, înțelepții și, în general, întârziații care nu mai au acces la cele mai bune locuri, se plimbă agale, trăgând de timp, sperând că vor fi lăsați acolo, la tribuna zero, să vadă focurile de artificii și din dreapta și din stânga dar nu, podul e împărțit în două de polițiști care atârnă pe o sfoară, uniforme greoaie puse la uscat.
Suntem împinși să luăm o decizie în ciuda lipsei opțiunii, ca la vot în România. Noi ăștia de pe pod trebuie să alegem o parte, să ne ducem pe un mal, în față sau în spate. Oare Băsescu sau Antonescu? Aleg, desigur, Băsescu și ajung sub un pod, într-o uriașă colonie de pinguini imperiali. Mulți și abțiguiți, trosniți, relaxați, crăcănați.
O fată sughite. E praf. O alta nu poate să meargă.
Nici nu trebuie. E 19.05 și festivalul începe. Artificii albe urcă, batalion de Elviși zburători și se sparg deasupra orașului în catralioane de steluțe căzătoare. Oooooooooooooooooooo-scapă aerul din milionul de piepturi și nu mai apucă să reintre la loc pentru o oră jumate. Cerul e alb și roșu și roz, acum verde și albastru și artificiile formează o față pixelată de pisică, acum un smiley, acum o inimioară, acum se împrăștie ca un grup de prieteni care se ascund după mobile la o petrecere surpriză când aud în ușă cheia sărbătoritului.
Aaaaaaaaa, oooooooooo, eeeeeeeeeee. Se urlă, se strigă, polițiștii încearcă să scape de cheagurile care se formează pe arterele parcurilor de pe malul Sumidei. Circulați, circulați, înaintați, mergeți mai în față!!!!
Zona e îngropată sub oameni și zemuri de oameni și strigăte de oameni și râsete de oameni. Căci japonezii sunt și ei acum oameni, au renunțat la armura pudorii și uite doi pupându-se de zor, iar altul care face pipilică la zid, la doi metri de o polițistă.
Gata.
S-a terminat cum a început, cu chiote și ochi sclipitori. Yukatele se ridică de pe prelate și o iau agale către casă.
Agale pe dracu.
Poliția face cordoane, ne împarte în felii și ne mână ca pe turmele de mioare într-o transhumanță precisă către stațiile de metrou. În 45 de minute după ce festivalul s-a terminat, zona e liberă și intră gunoierii și băieții cu mopul și periuțele. Tarabele sunt strânse și doar în templul din Asakusa mai poți să îți cumperi cârnați pitonieni și pești cu ochi albi, orbiți de foc, înfipți în bețișoare.
Urmele serii sunt șterse rapid ca la o grăbită instalare a unui nemilos Alzheimer.

Și, ce spuneam?