Scurt tratat despre călătoria în timp

7 seara, lumina se stinge în restaurant, chelnerii aleargă în șosețelele lor albe și închid ușile glisante din hârtie și prin boxe pogoară abrupt peste chițăielile domnițelor ușor abțiguite, mormăieli bărbătești: Oooooooooooohhh-oooooooooo-oooooooouuuuu!!!!
Vântul șuieră pe culoare și petrecăreții dârdâie ascunși pe sub paturi în ghetouri poloneze.
Ce se aude? Care e treaba?
”Is traditional”-rupe două vorbe în engleză mult prea alergata chelneriță. ”Monsters but good monsters.”
Aha.
E ora la care în România încep știrile. Bad monsters, ăia cu genunchi stâlciți la baschet care lipsesc cu lunile taman când DNA ar pune-o de-o citație, ăia care au nșpe dosare penale dar o ard nevinovați, cu moaștele în batistă sau premenindu-se de păcate la muntele Athos.

Monsters. Bad monsters. Nu si aici.

E 7 seara și în Sendai, 95 de kilometri de Fukushima unde uraniul și plutoniul se topesc mai iute ca prezumția de nevinovăție a violatorilor din Vaslui, monștrii buni ascunși după măști roșii și franjuri multicolore intră în cârciumi și urlă pe culoare.
Sunt Namahage.
Sunt căpcăuni desculți care, în tradiția Akita, intră în cășile oamenilor de Revelion căutând să pedepsească leneșii, copiii răsfățați, plângăcioși și neascultători dar pleacă dacă le dai sake și prăjiturele de orez iar copiii ți se vor opri din plâns după 6 ore de crize spasmodice.
Dar în cârciumă nu sunt copii.
Și nu e Revelion.
Sau e și nu am băut eu destul?
Reformulez. E Revelion și mâine e 1 ianuarie al anului 1985. Cu totii suntem copii.
WC-ul are în partea stângă butoane care, dacă le apeși, trimit jeturi în fund, lângă fund, reci sau fierbinți, încălzesc colacul și uite și butonul cu o notă muzicală care declanșează zgomotul susurului apei la robinet care să acopere oftatul anusului sau picuratul pipilicului personal care te pot face de rușine în fața celorlalți purtători de intestine și vezici mai puțin nărăvașe ca ale tale.
Anul e 1985 când experimentăm cu robotica, totul e automatizat, mecanizat. Lângă casieriță ai zice că este un simplu bidon cu dezinfectant de mâini, dar nu, dacă ridici palmele la 1 centimetru fix de țeava lui, aceasta coboară încet ca o sondă pe Pluto, se înconvoaie și scuipă un jet scurt, ca o sepie timidă. Fără descoperirea acestui sistem omenirea nu ar fi mers mai departe.
La capul patului în hotelurile de 4 stele sunt console cu butoane de radiouri Balada care afișează extravagante servicii pentru călătorul din anul 1985: avem funcția alarmă trezire și radiou, avem consolă care reglează debitul aerului condiționat și butoane pentru lumina de la cap sau de la picioare.
Autobuzele sunt din anul 1985, pătrate, cutii de biscuiți sau jucării chinezești pentru copii cuminți care nu primesc vizita lui Namahage.

“Ooooooooh-ooooooooooo” se aude din boxe în cârciumă și prin hârtia ușii se vede o umbră sinistră.
Vorbești de lup și lupul rupe ușa. Namahage e înăuntru. E înalt, desculț, are mască roșie și un iatagan din lemn. Nu înțeleg o iotă ce zice dar îi ofer sake. Îmi arată masca de lemn și îmi explică prin semne că nu poate să bea. Că nu are buton pentru asta.
În separeul de lângă noi sunt doi șprițari, el și ea și o cantitate uriașă de mâncare comandată bulimic, ”pentru că trebuiau să vină niște prieteni la masă. Nu vreți?” El a băgat capul pe sub jaluzeaua care ne desparte mesele și ne trântește în față ”gift for you”, o farfurie cu sashimi.
Namahage nu vrea. Eu nu mai pot. Bărbatul se ridică și începe să colinde pe la celelalte separeuri. Găsește 4 cheflii care au fost cuminți, au mâncat tot, au băut tot, nu au plâns și acum ar mai vrea să înghită ceva să crească mari cât se poate de repede.
Pe lângă noi trece o gheisă cu păr roșcat ridicat pe ceafă ca un mausoleu al visurilor moarte.
1985 e anul. Și eu nu sunt în România uitându-mă pe geam cum trece mitropa și copiii cerșesc gumă, ci în Sendai, apăsând pe butonul care cheamă chelnerița să îmi mai aducă un sake. Călătoria în timp este permisă celor cuminți.