Micuța lucrătoare feroviară asudă pe sub șapca gri scriind cu marcăr roșu liniuțe și puncte pe o tablă albă. Lumea bâzâie pe lângă cititoarele electronice de bilete, niște moșulani au adormit pe banchete, kioșcarii au vânzări record. S-a întâmplat neîntâmplabilul. Toate trenurile shinkansen au întârziere de 10 minute, deduc eu după 10, singurul lucru pe care îl înțeleg de pe tabla electronică. Dedesubt se aleargă furioase, de la dreapta la stânga, un șir de simboluri roșii care spun ceva, ceva grav, atentat, tsunami, teroriști, bursa din China?
Pe cine să întreb? Fata cu bască gri nu vorbește engleză, nu mai mult decât ”soli, veli soli”. Am citit că scriitorul Mishima este ultimul care a practicat sepukku, și asta acum 45 de ani. Mare noroc. Căci rușinea le pârjolește obrajii vajnicilor lucrători feroviari. Cine știe ce sunt în stare să facă?
Nu, nu sunt 10 minute. Sunt 108 minute. 108 minute de întârziere la fiecare shinkansen care trece prin Hachinohe. Nu știu câte sunt. Poate 10, poate 15. 1080 de minute înseamnă cât? 18 ore. 18 ore într-o singură zi. Asta în condițiile în care shinkansen se laudă că la nivel național, cu cele 800 de trenuri care aleargă pe zi, nu reușește să strângă mai mult de 36 de secunde întârziere.
Și iată-ne aici, în Hachinohe, pe băncuță, privind cu ochi goi șinele goale. 18 ore de întârziere-își spuse în barbă fiica ceferistului, e clar că nici shinkansen nu mai e ce era înainte.
Dar totuși, ce s-a întâmplat?
Reușesc să smulg un ”broke sistem”. Deci nu tsunami, erupție, Fukushima, godzilla, Abe.
Un pârlit de circuit, un pixel care a mers mai la dreapta. Cum să mai crezi în mitul celor 36 de secunde când moțăi pe băncuța de metal vreme de 90 de minute, că 18 le petreci pe drum înspre toaletă sau kioșc?
Shinkansen a împlinit 50 de ani, e și el tataie. Când îi văd botul de remoră adulmecând șinele mă umflă râsul gândindu-mă la Electroprecizia Craiova și nerușinarea noastră de a numi Săgeata Albastră garnituri care se târăsc cu 60 la oră. Și nici măcar nu sunt albastre. Din nou îmi amintesc de drumul de la Sibiu la Timișoara făcut în iunie și cele 8 ore jumate petrecute în trenul cu budele înfundate și perdele plastifiate în jeg. Îmi aduc aminte de munții de oameni stratificați pe culoare și în wc-urile trenurilor care veneau de la mare în timpul faimoaselor greve CFR din anii `90. De atmosfera de Blair Witch Project din garnitura de Tulcea în care eram doar eu și un pescar, învăluiți în aburul de la o țeavă spartă care înecase vagonul, cu părul ud, mâncând pește afumat servit dintr-un ziar local. De țiganul care a furat telefonul de pe măsuța deschisă în fața unui călător adormit și apoi, văzând că l-am observat, și-a plimbat degetul arătător pe grumaz și apoi l-a dus la buze.
CFR.
Shinkansen. O altă planetă care uite că azi s-a oprit pentru 108 minute pentru că un pixel a luat-o razna, i-a intrat în ochi Dumnezeului circulației feroviare și a dat peste cap universul.
Trenul vine. Îl cheamă Hayabusa 15. Șoimul călător numărul 15. Înăuntru poporul doarme. Nu are timp mult să doarmă. Hayabusa 15 merge atât de repede încât nu poți să ai vagoane de dormit în Japonia. Dormi 1 oră, dormi 2, dacă ai noroc dormi 3. Visezi cu 300 de kilometri la oră. Sau rămâi treaz și privești halucinantele oferte din revista de shopping a JR, Japanese Railways.
Spicuiesc: cozoroc cu păr care te poate ajuta să îți umpli de complexe adversarii la viitorul joc de golf.
”Vai, dar de când ai dumneata o asemenea pilozitate și mai ales de ce arăți a câine dingo?”, te vor întreba ei plini de invidie.
Iar atunci tu le vei spune: ”hei, dar lăsați cozorocul, vroiam să vă spun de ingenioasa proteză de unghie pe care mi-am luat-o din Hayabusa 15 cu care am venit azi de la Tokio. O pun pe unghia mare și îmi scoate colțurile acelea care îmi intrau în carne și mă lipseau de concentrarea cu care loveam mingea.”
”Ooooooooooooooooo”, vor spune ei, din ce în ce mai invidioși. ”Dar totuși, nu ai rezolvat nimic cu monturile ăstea îngrozitoare!”
”Așa e”, vei replica tu. ”Dar mi-am cumpărat un aparat de deformat pantofii ca să încapă monturile. Și mănuși pentru masaj anticelulitic
și o ploscă de făcut pipilică atunci când nu ești în shinkansen ci în mașină, prost e ăla cine merge cu mașina dar se poate întâmpla și atunci am plosca de 1 litru de pipilică. Și i-am luat lui Mushi-Mushi o rampă să se urce în pat, să nu mai fie nevoie să sară că își distruge tendoanele și când totuși nu folosește rampa și mă scoate din minți cu încăpățânarea lui și îmi vine să țip dar nu vreau să deranjez vecinii, mi-am luat o sticlă în care să urlu, care captează sunetul și îl anihilează, ca un primar pesedist orice încercare de dizidență.”
Am ajuns la destinație în orașul Aomori după 28 de minute. V-am spus că nu ai timp de nimic cu shinkansenu. Se mișcă prea repede. Noroc cu cele 108 minute de așteptare că altfel nu aș fi aflat nimic. De exemplu nici nu am apucat să văd ce zice aici, poate puteți voi să-mi spuneți și mie.
http://www.theatlantic.com/business/archive/2014/10/what-50-years-of-bullet-trains-have-done-for-japan/381143/