Kanto în Akita, al cincilea festival la rând, poate cel mai spectaculos. Șoferi, frizeri, contabili, asistenți sociali sau medicali, agricultori, grataragii, barbugii, instalatori sau putori, bărbați cu cromozomii în regulă, se întrec să ridice bambuși de 12 metri cu 46 de lampioane pe ele, 60 de kilograme cu flăcări pâlpâind în laternele de hârtie creponată.
Am trecut prin artificiile din Asakusa, carele alegorice din Hachinohe, samurai din papier mache din Hirosaki și Aomori și acum țărușii sperietori de demoni din Akita.
Overdose de yakitori și mâncărică grasă care să facă un blat în burtă, să nu treacă să te găurească alcoolul zecilor de beri și sutelor de shoturi de sake. Am înghițit găluște cu caracatițe timpuriu ucise, castraveciori înmuiați în ierburi cu miros de picior și cârnați nefiresc de lungi.
Toate festivalurile ăstea au în comun copiii dormind în cărucioare în mijlocul procesiunilor drăcești, femeile cântând la flaut și tobele sălbatic bătute de fetițe de 5 ani. Acum înțeleg de ce în toate cafenelele jazz-ul se prelinge pe pereți. Pentru că, după 360 de zile pe ani de ordine despotică, ai 5 zile de festival când lași afară balcanicul din tine, să iasă lăutarul țigan, să tropăie nigerianul. Să urle haosul. Să crească entropia.
Jazz și sake.
Happy kanto, nebuta, neputa și tanabata.