Komăneci și mașina timpului

În orice oraș din Japonia există doar pentru cei care cred că timpul este un prezent continuu, alei unde anul este 1954. Ocupația s-a terminat de 2 ani, războiul cu Coreea înseamnă industrializarea rapidă a patriei, prosperitatea coace portofelele care dau să pleznească.
Tokio, Shibuya, sub și pe lângă liniile de tren sunt dulăpioare cu bețivi, compartimente de personal din `54 unde clienții sunt strânși unii în alții în fața tejghelei de după care, de obicei, veghează o babă ca ultimul templier atent să nu-i fie ciordit graalul.
Aici e plin și și aici e plin. Cămăși albe, oamenii de la Toshiba și Toyota, Mitsubishi și Sony, ingineri, it-iști, contabili, manageri presați în alți manageri, sandvișuri de white shirts care nu știu alt drum după serviciu decât acolo unde tații lor au fost înaintea lor și poate și bunicii lor care, în `54, construiam capitalismul japonez de rit nou.

Un dulap e gol și o vrăjitoare mestecă într-o cratiță pătrată pusă pe foc. Face chiftele de pește și intrăm. E la a treia generație aici, pe aleea bețivilor unde, anunță în puțină engleză că e veli intelnașionăl. Cumva confirmând spusele ei, pe ușă intră o indiancă fugită din subcontinentul ei murdar către Tokio. Mă uit la ea și mă gândesc la oroarea drumurilor de lângă Delhi unde era un parc industrial japonez. Cum dracu or putea să se acomodeze acolo oamenii ăștia care se spală de 89 de ori pe zi, care îți dau la începutul mesei prosopele umede și, uneori fierbinți, cu care să îți cureți ziua grea de muncă de pe mâini și față, care îți pun la toaletă, normală, de cârciumă, nu numai săpun ci și bețișoare de urechi, cremă de mâini, periuțe de dinți și perii de păr? Vrăjitoarea e mândră de noi, nu a mai văzut niciodată români, ne prezintă indiencei apoi realizează că a mai văzut români. Cum nu!
Komăneci zice. Și apoi își duce mâinile în dreptul zonei inghinale și taie aerul rapid, de trei ori, într-un V.
Ce înseamnă?
Komăneci, repetă și râde. Da, da. Comăneci, marea gimnastă.
Komăneci revine în forță în labirintul de tarabe din Aomori. Ru-ma-nia? Oooooo!!!! Ochii, oglinda sufletului, caută disperați o priză, să se agațe în căderea pe lângă înaltul versant al confuziei. Comăneci-le arunc frânghia și ei se prind de salvatoarea informație: Komăneci, ooooo, Komăneci.
Apoi, la unison, întreaga audiență face gestul în V, un fel de invitație la sex și râââââd, râââââd. Apoi zic Komăneci, Takeshi.
Nimeni nu vorbește engleză. Google translate face minuni. Japonezii vorbesc în microfonul ipadului, rar, voce măruntă, apoi se trag într-o parte așteptând ca tehnica să traducă frazele elaborate. Iar google translate zice ceva de genul: decupat succesul gimnastica costum dar comediant Takeshi facut bine Comăneci.
Eeee!!!, și acum ce fac cu supa asta superbă? Hai să mai încercăm o dată. Un alt japonez, cu ochelari, se apleacă peste microfon și explică și mai elaborat-detaliat ce e cu Nadia noastră și Takeshi și semnul straniu.
Google zice: Takeshi comedie regizor ani gimnastică costum care este înalt Comăneci râs mult

Punându-le cap la cap realizăm că semnul cu V-ul inghinal e trimitere la cracul decupat înalt al costumului de gimnastică al Nadiei de care a facut misto comicul Takeshi. Perverșilor. Zicem și noi Komăneci și facem semnul. Audiența își urlă aprobarea.
Osaka, Namba, aleea anului `54 e luminată de felinare roșii și azi, joi, e plină ochi pentru că Japonia are bank holiday și tot poporul e vărsat în crevasele orașelor, pe alei scufundate în timp unde servesc bătrâne cocoșate, cu brațele pătate de la uleiul sărit de la yakitori.
Mâini flutură și intrăm la Sai, bar de sake unde se stă în picioare, om lângă om, într-o îmbrățișare de metrou la rush hour. Chelnerița e, de data asta tânără, a locuit în Australia unde a făcut surf. Ce bem? Nu știu. Un bătrânel cu păr alb reazămă barul lângă două puștoaice mangă, închise în paranteză, la stânga, de un domn cu ochelari sub care zâmbesc umezi ochi în care plutește un ocean de sake și iubire. În spate o femei superbă, pe la 40-50 de ani, bea Heineken în compania a trei bărbați care, deși nu știu engleză, nu mai suportă să nu ne întrebe de unde suntem, gesticulând și repetând cuvinte pe care surferița de bar le prinde ca Toldo și ni le traduce rapid. Suntem din Romania.
Cum?
Rumania, Romania, Comăneci. Fac gestul.
Audiența izbucnește la unison într-un răget de râs apoi preiau cu toții, ca într-un flash-mob, semnul în V urlând Komăneciiiii, Komăneciiii.
Nadia nu aude, mă mir că nu aude. Se urlă atât de tare încât alți indivizi de la alte baruri își fac loc în vagonul nostru cu sake.
Doamna bine declară că e din Nara, cei trei prieteni fiind din Sendai, Nara și Osaka. Scot mobilul, poze cu Brașovu și le plimb prin audiența de 20 de oameni. Cel de lângă mine, un domn sfios cu ochelari declară că tumolou e în avion. Fetițele pilite sunt extaziate și, una dintre ele pe care o cheamă Kyot și care a mărturisit deja în repetate ocazii că iubește sakele, își exprimă dorința de a se mărita și a face trei băieți, de data asta alegandu-l sot pe Iulian. Cetățeanul din stânga îi atrage atenția abrupt să aibă grijă că Iulian este un bampaia man, adăugând pentru restul audienței: man eatăr. Aaaaa, bampaia, adică vampire.
Încântat de turnura internațioanlă a serii, moșulețul din colț oferă sake șampanizat. Dama bine ne întreabă unde am fost, îi spunem de Hiroshima și Nagasaki și, impresionată, după ce ne mulțumește apropiindu-și mâinile în rugăciune, mă ia în brațe.
E 1954, e 1976, e un timp în care oamenii sunt curioși și se apropie ca iepurii și animăluțele de Albă ca Zăpada adormită în pădure.
Du iu laic Japan? te întreabă neîncrezători dar plini de speranță.
Very much.
Bat uai du iu laic Japan?
Pentru că nimeni nu mai e ca voi pe pământ. Pentru că ați luat două bobârnace atomice și acum sunteți unde sunteți, pentru că ați trecut de la feudalism la capitalism în 50 de ani, pentru că trenurile merg cu 350 de kilometri pe oră și nașul se înclină când intră în vagon, pentru că ți se spune mă scuzați și mulțumesc frumos, ești urmărit de arigato gozaimassss peste tot, ca de propria umbră într-o zi cu soare pe la 4, pentru că mâncați bine și pentru că sunteți curați și pentru că râdeți de Komăneci și…
E 11 noaptea în luna august a anului 1954 în orice oraș din Japonia. Cârciumile se închid și în barul Sai se urlă la unison Komăneci și se taie aerul în V. Apoi ne împrăștiem pe străzi, unii cu gândul să meargă mâine la Brașov, alții cu gândul să rămână în Japonia pe viață.