23 august 1944. Moartea decenței.

Cocoțate pe pantofi cu tocuri de 32 de centimetri, bălăngănindu-se în vânticelul serii, curvele din cartierul roșu din Kyoto își cheamă cu voci de desene animate clienții. E legală prostituția în Japonia? Nu e. Sau e? Legea spune că este interzisă relația sexuală care presupune coitusul, așa că majoritatea stabilimentelor oferă orice altceva, de la anal la oral, nimic însă banal. Un univers paralel care aduce câștiguri de zeci de miliarde de dolari anual. Trăiască găurile din lege care permit să o penetrezi așa cum penetrează cerneala albul dinților.
În 15 august 1945, Japonia a capitulat. Dar unul din primele instrumente de apărare a populației ocupate și a ”purității rasei” a fost înființarea, 4 zile mai târziu, a Recreational and Amusement Association care să deservească trupele aliaților. Prefecturile au primit ordin să creeze servicii oficiale de prostituție. Femei din întreaga țară au fost mobilizate de către poliția japoneză ca să deservescă aceste stații de baishunfu.
“Through the sacrifice of thousands of ‘Okichis‘ of the Shōwa era, we shall construct a dike to hold back the mad frenzy of the occupation troops and cultivate and preserve the purity of our race long into the future.”[10] spunea declarația oficială.
Sacrificiul fetelor pan-pan nu a fost însă eficient.
Violurile nu au fost oprite.
Iată un articol care spune multe despre neraportatele orori din Japonia lui MacArthur și cenzura care a turnat un cofraj de beton peste ele.

Robert Lilly estimates some 17,000 rapes occurred in the European theater during WWII; however, the Judge Advocate General reports a total of 854 cases.6 Lilly’s explanations for the discrepancy include: the length of time it took for the European branch of the JAG to open—7 months–with the office being immediately and permanently overwhelmed, the large number of rapes handled by lesser courts with little documentation, many complaints going unprocessed in order to prevent embarrassing the soldiers or tainting the careers of officers, Army prejudice regarding the rape victim, and a military culture that placed little symbolic value in disciplining soldiers for rape. During a period of high incidence of rape, there might simply be too many cases to process.

R.A.A. women waiting for GI patrons

Postwar, the laws governing rape by the military during WWII remained in effect. Factors specific to occupation may have made rape more common. Soldiers, fresh from battle may have lusted for revenge, and in the absence of military action, rape was one easy outlet. “Lust, liquor and loot are the soldiers’ pay” according to a “red-faced major” quoted by John Dos Passos in an article written for Life magazine, January 7, 1946 about the GIs occupying postwar Germany. Some soldiers may have blurred the distinction between prostitution and rape. The Christian Century for December 5, 1945 quoted the American provost marshal, Lieutenant Colonel Gerald F. Bean, as saying “that rape presents no problem for the military police because a bit of food, a bar of chocolate, or a bar of soap seem to make the rape unnecessary.”

Immediately after the Japanese surrendered in 1945, the Japanese Ministry of the Interior made plans to protect Japanese women in its middle and upper classes from American troops. Fear of an American army out of control led them to quickly establish the first “comfort women” stations for use by US troops.7 By the end of 1945, the Japanese Ministry of Home Affairs had organized the Recreation Amusement Association (R.A.A.), a chain of houses of prostitution with 20,000 women who serviced occupation forces throughout Japan.8(Many more women known as panpan turned to prostitution in the struggle to survive in the midst of the postwar devastation.) Burritt Sabin of the Japan Times reported in 2002 that just days before the R.A.A. was to open, hundreds of American soldiers broke into two of their facilities and raped all the women.9 The situation prompted MacArthur and Eichelberger, the two top military men of the U.S. occupation forces, to make “rape by Marines” their very first topic of discussion.10 Yuki Tanaka notes that 1300 rapes were reported in Kanagawa prefecture alone between August 30 and September 10, 1945, indicative of the pervasiveness of the phenomenon in the early occupation.11

Historian Takemae Eiji reports that

. . . US troops comported themselves like conquerors, especially in the early weeks and months of occupation. Misbehavior ranged from black-marketeering, petty theft, reckless driving and disorderly conduct to vandalism, assault arson, murder and rape. . . . In Yokohama, Chiba and elsewhere, soldiers and sailors broke the law with impunity, and incidents of robbery, rape and occasionally murder were widely reported in the press. 12

GIs photographing women

Two weeks into the occupation, the Japanese press began to report on rapes and looting.13 MacArthur responded by promptly censoring all media. Monica Braw, whose research revealed that even mention of the atomic bombing of Hiroshima and Nagasaki, and particularly the effects of the bomb on civilians, were censored, maintains that pervasive censorship continued throughout the occupation years. “It [censorship] covered all means of communications and set up rules that were so general as to cover everything. It did not specify subjects prohibited, did not state punishment for violations, although it was clear that there were such punishments, and prohibited all discussion even about the existence of the censorship itself.”14

Censorship was not limited to the Japanese press. MacArthur threw prominent American journalists such as Gordon Walker, editor of the Christian Science Monitor, and Frank Hawley of the New York Times out of Japan for disobeying his orders. Even internal military reports were censored.15

Five months after the occupation began, one in four American soldiers had contracted VD.16 The supply of penicillin back in the U.S. was low.17 When MacArthur responded by making both prostitution and fraternization illegal,18 the number of reported rapes soared, showing that prostitution and the easy availability of women had suppressed incidents of rape. John Dower, in his Embracing Defeat: Japan in the Wake of World War II, cites author Yoshimi Kaneko’s claim that while the U.S./Japanese-sponsored brothels were open “the number of rapes and assaults on Japanese women were around 40 a day,” but after they were closed, the number rose to 330 a day.19 Yuki Tanaka records two major incidents of mass rape around the same time.20 On April 4, fifty GIs broke into a hospital in Omori and raped 77 women, one a woman who had just given birth, killing the two-day-old baby by tossing it onto the floor. On April 11, forty U.S. soldiers cut off the phone lines of one of Nagoya’s city blocks and entered a number of houses simultaneously, “raping many girls and woman between the ages of 10 and 55 years.”

If these incidents are in any sense indicative, how are we to understand the fact that reports in U.S. archives about rape in postwar Japan are sparse: General Eichelberger issued three documents during the first year of the Japanese occupation admonishing the troops about their behavior, citing looting, rape and robbery.21 General Eisenhower ordered a report about troop behavior on Japan and the Philippines in 1946. (The National Archives has the report’s cover sheet, but not the report.)22 Albert Hussey, one of the framers of the Japanese constitution, mentions the rise of “institutional rape.” Under the cover of screening for venereal diseases, young women getting home from work were arrested in the subway or in the streets, pressed to have relations and/or examined by Japanese doctors in the presence of soldiers.23 Rape continued during the occupation as indicated by the plea reported in the NY Times April 21, 1952, from a prominent woman leader, Ms. T. Uyemura, to Mrs. Ridgway, wife of MacArthur’s replacement, General Ridgway, asking her husband to isolate the immoral US troops.24

Recorded courts-martial for rape during the occupation are few. The Judge Advocate General’s Board of Review for the year 1946, when the R.A.A. closed, shows only 6 courts-martial.25  The Return of General Prisoners from the 8th Army stockade in Tokyo, where all GI prisoners were incarcerated prior to being returned to the U.S., lists 6 soldiers sentenced for rape during spring 1946.26 The Index to the Board of Review Opinions of the Branch Office of the JAG (1942-1949) shows only two courts-martial listed during the same period.27

French researcher Bertrand Roehner has made available the texts of hundreds of directives from the Supreme Commander of the Allied Powers to the Japanese government (called SCAPs, SCAPINS or SCAPINs) that reveal much more sexual violence occurred than has ever been acknowledged, a small window onto what went on behind MacArthur’s wall of censorship.28

For example, the SCAPIN of August 31, 1949 is illustrative of another tactic MacArthur used to suppress reports of rape and other crimes by occupying forces. It shows that five Japanese were sentenced to hard labor “for spreading rumors derogatory to occupation forces” when American soldiers were accused of raping Japanese women.29 Another instance of this policy is noted by Takamae Eiji:

When US paratroopers landed in Sapporo, an orgy of looting, sexual violence and drunken brawling ensued. Gang rapes and other sexual atrocities were not infrequent. Victims of such attacks, shunned as outcasts, sometimes turned in desperation to prostitution; others took their life rather than bring shame to their families. Military courts arrested relatively few soldiers for these offenses and convicted even fewer, and restitution for the victims were rare. Japanese attempts at self-defense were punished severely. In the sole instance of self-help that General Eichelberger records in his memoirs, when local residents formed a vigilante group and retaliated against off-duty GIs, Eighth Army ordered armoured vehicles in battle array into the streets and arrested the ringleaders, who received lengthy prison terms.30

Japonia nu privește înapoi. Îi e rușine. Bombe atomice, violuri, toate sunt pedepse pentru că a fost rea și a atacat America la Pearl Harbour. Japonia a fost învațată că nu este victimă ci călău. Cocoțate pe tocurile transparente, nepoatele fetelor pan-pan care au ținut la propriu piept aliaților, continuă tradiția și atârnă acum de brațele australienilor, americanilor sau englezilor veniți să-și caute Zen-ul în bordelurile din Kyoto.
București, Iași, Brașov, Timișoara, Cluj, mă gândesc la armata roșie și româncele care au fost târnosite de Ivani și Alexei, câte 7, câte 10. Bunicile noastre făcute poștă de ocupant, sub privirile soților și copiilor, în numele victoriei.
Trăiască 23 august 1944. Întoarcerea armelor, moartea decenței.

5 comments
  1. liviu said:

    Ca sa nu discutam despre altceva, sa spunem ca al ll – lea razboi mondial a inceput in zona, in 1937 odata cu atacarea Chinei de catre Japonia. Odata ajunsi in Nanjing, urmeaza ceva greu de imaginat.Daca doriti sa nu dormiti noaptea va recomand cartea “The rape of Nanking”.

    • Nscandal said:

      Nu prea stie d-na Feher….Pai, s-o luminam noi:
      “În teatrul de război din Pacific, japonezii s-au remarcat printr-unul dintre cele mai dure tratamente aplicate prizonierilor de război. Prizonierii deținuți de japonezi au fost tratați extrem de brutal, incluzând munca forțată, experimentele medicale, vivisecțiile, rațiile de înfometare, bătăile aplicate pentru tentativele de evadare. Pe câtă vreme în lagărele germane prizonierii aliați aveau o rată a mortalității de 2% – 4% , decese care erau atribuite în general mortalității din cauze naturale, rata mortalității în lagărele japoneze de prizonieri era de 20% – 35%. Aceste decese erau datorate tratamentelor fizice proaste, malnutriției, muncii forțată și lipsei de medicamente, în mod special a celor împotriva malariei. În timpul războiului din Vietnam, americanii capturați de nord-vietnamezi erau bătuți și torturați în mod obișnuit, violându-li-se statutul lor de prizonieri de război.”
      – Masacrul Changjiao
      Strategia aplicată de Japonia în China în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost de a distruge, omorî şi tâlhări tot ce le stă în cale. În doar patru zile (9-12 martie 1943), masacrul a curmat vieţile a circa 30.000 de oameni şi a devenit cunoscut pentru campania de viol în masă care a afectat mii de femei.
      Operaţiunea a fost condusă de Mareşalul Shunroku Hata, care la acea vreme era conducătorul Forţei Expediţionare din China.
      Mărturia unui ofiţer japonez din Kempeitai a oferit o imagine îngrozitoare:
      „Am decapitat mai mult de 40 de oameni. Astăzi, nu îi mai ţin bine minte pe toţi. Poate suna extrem, dar pot spune că dacă treceau mai mult de două săptămâni fără să decapitez pe cineva, nu mă simţeam bine. Fizic, aveam nevoie să mă reîmprospătez”.
      – Masacrul de la Manilla
      În Bătălia pentru Manilla din februarie – martie 1945, trupele Statelor Unite şi soldaţii filipinezi avansau în oraş.
      În această perioadă, pentru că pierdeau teren, japonezii sub comanda generalului Yamashita şi-au vărsat năduful pe populaţia civilă, într-o demonstraţie de nebunie a războiului. Mutilări, violuri şi masacre aveau loc peste tot, inclusiv în şcoli, spitale şi lăcaşuri de cult. Un hotel era folosit ca „centrul pentru violuri”.
      Multe dintre fete aveau doar 12 – 14 ani. Numărul total estimat al victimelor a fost de 100.000, iar oraşul a fost lăsat distrus.
      – Campania Zhejiang – Jiangxi
      Lucrurile nu au decurs cum trebuie, iar multe avioane au rămas fără combustibil şi s-au prăbuşit în provinciile Zhejiang şi Jiangxi.
      Oamenii care au supravieţuit s-au paraşutat şi s-au ascuns printre civilii chinezi care le-au oferit adăpost. Dintre 64 care s-au catapultat, opt au fost capturaţi şi executaţi imediat de japonezi. În căutarea restului de piloţi americani, japonezii au efectuat căutari amănunţite, executând şi distrugând sate întregi.
      Rezultatul a fost exterminarea a 250.000 de civili chinezi. Comandantul operaţiunii era acelaşi Shunroku Hata, omul din spatele Masacrului Changjiao.
      După război, în 1948, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, dar a fost eliberat după doar şase ani, în 1954. Până la moartea sa în 1962, a fost un personaj public respectat şi un director al organizaţiei caritabile Kaikosha, stabilită pentru a ajuta veteranii de război japonezi.
      – Masacrul de la Parit Sulong
      Mai multe mărturii confirmă că trupele japoneze i-au bătut pe soldaţii răniţi, i-au legat cu sârmă, i-au pus la marginea podului şi au executat doar unul dintre ei. Căderea acestuia i-a tras pe restul în râu şi toţi au murit înecaţi. Corpurile celor executaţi au fost arse.
      – Lagărul de prizonieri de război Sandakan
      În doar trei marşuri desfăşurate în 1945, au murit 2.345 de prizonieri aliaţi. Cei care rămâneau în urmă erau de asemenea executaţi.
      – Marşul Morţii de la Bataan
      Soldaţii au fost forţaţi să meargă în condiţii extrem de vitrege cu puţină mâncare şi apă de băut. Mulţi au murit de epuizare, căldură, dizenterie, foame şi deshidratare.
      Cei care nu mureau din aceste cauze erau executaţi, sau folosiţi ca practică pentru dezvoltarea abilităţilor de mânuire a katanei de ofiţerii japonezi.
      – Masacrul Sook Ching
      Sook Ching a fost o operaţiune militară japoneză care avea în vedere „elementele ostile” din Singapore după ocuparea oraşului. Masacrul a durat din 18 februarie până pe 4 martie 1942 şi a dus la moartea a 30.000 – 100.000 de oameni.

  2. Jay said:

    Parca cenzura era “apanajul” exclusiv al societatilor comuniste! Ce facem, descoperim din nou roata? Si, pentru ca veni vorba, “va rog serviti” de-aici: http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/germany/11455664/Allied-soldiers-raped-hundreds-of-thousands-of-German-women-after-WW2.html
    “Adevarul real” este, uneori, o comoara bine ascunsa, chiar secole la rand, pentru ca atunci cand este revelat, totdeauna foarte tarziu, prea tarziu, sa fie receptat astfel incat sa nu mai insemne decat un dispretuitor “ei si?”

  3. feher said:

    Reblogged this on feher and commented:

    75 de ani de viol.
    Fenomentul Caracal perpetuat de stat.

  4. qui prodest ??
    razboaile sunt si au fost cancere ale omenirii.
    Parjol, omor, blestem , durere, distrugeri, vina… in numele expansionismului , ca nu le ajungeau ce aveau..
    De ce crezi ca unii au fost mai rai decat altii?!?

    *Homo homini lupus*

    Si ca sa glumim: ” – da, dar ea a inceput prima * (Kramer , cand se scuipa cu maimuta la zoo )

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: