1999, aprilie, granița cu Iugoslavia. Mii de refugiați aduși ca sacii de cartofi și aruncați în no men`s landu care desparte micuța republică de împărăția răului milosevician sunt lăsați să putrezească în așteptarea ajutoarelor. Stau în corturi din plastic, 7, 8, 12, grămăjoare de carne și cârpe,  înmuiate în nămoluțul cald făcut din praf amestecat cu urină.
Nu sunt toalete. Nu e mâncare. Nu e apă. Nu sunt medicamente.
O dată pe zi, tractoare cu remorci pline de pâine despică marea de țipete și mâini murdare aleargă pe tabla remorcii, întrecându-se disperate în cursa pentru mâncare.
Au încetat să fie oameni. Formează cu toții un cocoloș de organe, un dumicat scuipat de un balaur uriaș.
Holera e în tabără. Și-a făcut loc sub prelate și pungi, a intrat pe sub unghii, pe colțul de pâine și în gura de apă.
În fiecare zi vin alți și alți și alți kosovari, sperând ca de aici, așa cum li s-a promis, să fie duși în Germania sau Suedia, Olanda sau Finlanda.

A trecut luna de când mucezesc în no men`s land. Căci niciun om nu a mai rămas în tabără, doar animale. Și uite că a sosit ziua. Avioanele așteaptă în micul aeroport din Skopje să preia încărcătura de refugiați.
Poliția macedoneană, cizme înalte, ciobănești germani, fălci strânse în promisiunea fermă de a nu lăsa nicio firmitură de refugiat să străpungă cordonul, a tăiat un culoar către autobuze. Tabăra se ridică în genunchi, apoi se cocoață pe două picioare și începe să se târască spre mașinile care fac legătura cu aeroportul. Picioarele kosovarilor sunt roșii, fierte în urina care a impregnat pământul. Picioarele sunt roșii și umflate și câinii adulmecă mirosul de sălbăticiune și hăpăie aerul nervoși, smucind mâinile soldaților, trăgându-i periculos de aproape de mama cu 6 copii, care încearcă să îi apere, acoperindu-i cu palmele murdare.
Copiii plâng, bătrânii gem, adulții privesc înainte, grăbindu-se să se urce în autobuzele care îi duc spre aeroport și, de acolo, în noua lor țară.

16 ani mai târziu, Andreea e chemată de un ONG la Skopje să se ocupe de problema refugiaților. E sfârșit de iulie 2015 dar, pe 10 august îmi spune că vine acasă în septembrie, că nu are mare lucru de făcut și nu-s refugiați. Două săptămâni mai târziu pocnește buba și toate televiziunile transmit imagini cutremurătoare cu refugiați sirieni alergând cu miile prin iarba pârlită a Macedoniei.
Andreea mai stă o lună la Skopje.
Și cineva a știut că asta se va întâmpla. Cineva, Măiculița Domnului poate, a știut să o cheme pe Andreea și ONG-ul ei, să îi spună că în Macedonia e criză umanitară, cu două săptămâni înainte de criza umanitară.
Cineva pregătește aceste lucruri și ni le oferă hap, linguriță cu linguriță, povești nutritive pe care nu le înțelegem și pe care ne grăbim să le înghițim.
Germania va primi 800.000 de refugiați-se spune la televizor. Cum a fost evaluat acest număr? De unde vin refugiații? Sunt atât de mulți în Grecia?
Miile acestea care traversează Europa, potopind Serbia și Ungaria, au fost toți ținuți în lagăre în Grecia până acum? De ce li s-a dat drumu?
Austriecii strâmbă din nas, francezii dau înapoi. Raluca, tu ai vrea ca mâine să te trezești cu 15 țigani care intră peste tine în casă?
Nu. Nu aș vrea.
Dar ei nu vin să stea cu mine în casă. Sunt doar o masă de manevră care răsucește mâna cuiva la spate. Nu știu cui. Doar Măiculița Domnului știe.
Sau poate ONG-ul care a chemat-o pe Andreea cu două săptămâni mai repede la locului accidentului unde nu se întâmplase încă niciun accident.
Cineva are de câștigat din circul mediatic al miilor de refugiați.
Și nu e Macedonia, nici Ungaria, nici Serbia sau Grecia.
Oare cine?