Chelnerul erou

Cameramanul e strâns într-un colț din debaraua înghesuită unde bărbatul se schimbă din hainele soldatului din armata imperială japoneză în cele purtate de un sergent vietnamez apărând Ho Chi Min-ul. Are multe uniforme micul japonez, le colecționează dar nu doar așa, să se uite la ele. Din când în cînd, împreună cu tovarășii lui organizează reconstituiri ale bătăliilor. Fidele reconstituiri-spune micul japonez și spun că este mic pentru că se poate mișca lejer în cămara strâmtă unde este filmat probând uniformele.
Are 41 de ani, e ospătar și toată viața lui a vrut să fie erou. Să lupte, să apere țara, să se sacrifice și să intre în folclor, să cânte despre el copiii la școală și fetele de măritat să spere că vor avea un bărbat la fel de viteaz și neînfricat ca el.
Dar Japonia a capitulat necondiționat în august 1945 și nu are voie să aibă armata.
Așa că micul japonez nu a ajuns soldat, nu a luptat în niciun război și singurul front pe care l-a cunoscut a fost cel de la cârciumă și singurele bătălii au fost cu clienții rupți în gură de prea mult sake. Anii de frustrări au dus la creșterea apetitului pentru uniforme și la construirea unui univers paralel în care o dată pe lună, de vineri până luni, micul japonez se varsă cu prietenii intrând în eroice reconstituiri ale luptelor de la Khe Sanh sau Ap Bac.
Renunță la absolut orice confort modern, încearcă să respecte cu strictețe toate datele de acum 50 de ani, de la mâncare, la tipul de șosete sau țigări folosite de VietCong și iată că piața japoneză poate să ofere falsuri veridice sau poate chiar fosile conservate perfect pe-un raft de băcănie din Ho Chi-Min apoi vândute excentricilor niponi.
Nu știu cum fac și cât de real pare reconstituirea pentru ochiul unui terț.
Dar pentru ei e real. Stau trântiți în mlaștini cu zilele, fac strategii, înconjoară, lovesc necruțător dușmanul american.
De ce Vietnam? De ce nu o bătălie din războiul din Pacific?
Pentru că Japonia a pierdut războiul. Pentru că Japonia a fost arogantă și a pierdut războiul pe barba ei-așa spune micul japonez. Dar înfrângerea Japoniei nu a fost inutilă. Vietnamul a înțeles unde a greșit Japonia, a înțeles care sunt slăbiciunile americanilor pe care doar războiul din Pacific și Okinawa, doar ele puteau să i le arate. Și așa, prin sacrificiul Japoniei, Vietnamul a reușit să înfrângă America.
Îmbrăcat în uniforma kaki a unui soldat VietCong, micul japonez simte că își poate lua revanșa.
Uită că este un chelner servind sake concetățenilor dintr-o nație fără armată, bătută și ocupată de americani.
Își simte răzbunată viața lui măruntă, o vede recuperată din nămolul existenței, ca un ghemotoc de hârtie care este luat de o mână atentă și întins, curățat de pământ și cercetat cu respect.
Și poate astfel, cu mândria recuperată, să mai meargă o lună la serviciu și să servească roboți îmbibați cu alcool și să nu-și piardă mințile.
Micul japonez.
Îmi rupe inima filmul cu micul japonez care a fost făcut de Dinh Q Le, artist vietnamez a cărui familie a fugit în America. Are o expoziție fabuloasă la Mori Art Museum din Tokio. E despre război, amintiri din război și inevitabilitatea repetării greșelilor trecutului.
Nu învățăm nimic pentru că nu vrem să învățăm nimic. E rândul nostru, e șansa noastră să încercăm ceea ce ceilalți nu au știut sau nu au putut să facă. Proștii dreacu. Las că le arătăm noi cum trebuie să …
PS.
O barcă plutește pe un ocean de fotografii ale celor care au fugit din Vietnam și Cambogia, lăsându-și în spate …ce au lăsat în spate? Nimic nu mai era în spate. S-au suit în bărci și au plecat, unde au văzut cu ochii. Barca butaforică nu plutește, e înfiptă într-o banchiză de fotografii galbene. Dinh Q Le zice că este o metaforă a tragediei din Insula Crăciunului când disperații imigranți au fost lăsați să crape sub privirile poporului de pe insulă, la rândul lor emigrați cu zeci sau sute de ani înainte.

Cu toții suntem imigranți, spune Dinh Q Le.
Cine-i mă ăsta, să ne dea nouă lecții?

1 comment
  1. ad.rian said:

    Suntem “emigranti”, adica veniti – mai de demult, mai de curand, “dupa cum ti-e norocul, Ioane” – nu numai intr-o tara “minune” numita State sau Germania, ci si in viata aceasta, draguta de ea. Diversiunea rusita cu antiamericanismul tine si ea de strategia americana care vrea sa tina departe, inca – valurile de emigranti care se sparg de propa sau pupa “vaporului (America) numit dorinta”. Ca si antisemitismul, viu si “dupa doua mii de ani”. Caci nebunia emigrarii nu are decat bilet “one way”, spre America si Europa, cum ne promit viitorii jihadisti care striga, in loc de libertatea shariei, “Germania, Germania!”, nicidecum spre fosta mare Rusie sau actuala mare China. Bref, revenind la povestea ospatarului frustrat, visurile japonezilor inainte de a fi mancat painea uscata a infrangerii atomice americane a inceput de prin 1939, prin tovarasul general Jukov (puneti sa va asezati, generalissimul Stalin vegheaza), cand rusii si-au razbunat infrangerea navala, din 1905 cu una terestra de pomina. Dar bine ascunsa. Asa ca ospatarul nostru putea sa aiba inca o uniforma in panoplie, daca i s-ar fi permis sa scoata scheletul adevarului ascuns, unde altundeva, decat in dulap. Sake, din partea casei!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: