Moartea unui prieten

Mi-a murit un prieten.
Omul care mi-a fost prieten trăiește, bine mersi, în cotețul cu șopârle care a devenit viața lui.
Dar prietenul a murit, infarct sau atac cerebral, cancer sau accident de mașină. Sau poate oftică-așa zic alți prieteni care sunt încă vii.
“Oftică, sigur. A crăpat de invidie că tu faci și dregi și reușești și te miști.”
Ce sentiment urât, îmi spun. Să fii gelos pe un prieten, să te uiți galben, cu bila în gât, la realizările lui, să îl vorbești de rău, să îi inventezi bube, să scuipi povești fetide despre…
Dar oare mi-a fost prieten vreodată acest prieten care nu mai e? Poate că nu a murit nimeni, poate că nici nu s-a născut vreodată. Poate că totul a fost o părere și am trăit în această confuzie vreme de cîți ani să fie? 12.

12 ani. Oamenii se schimbă în 12 ani. Le crește ceafa, burta, nasul și egoul. Unii din ei nu mai știu cine sunt, rătăcesc între oglinzile care deformează realitatea și îi arată mai slabi, mai svelți, mai înalți.
Numai tu, ăstălalt, rămâi la fel ca acum 12 ani. Mic, șters, timid, provincial.
Prietenia devine o favoare pe care el, prietenul cel mare ți-o face ție, prietenul cel mic. Zi mersi că dacă nu eram eu tu nu ai fi făcut niciodată nimic și nu ai fi ajuns nicăieri.
Gesturile sunt cântărite, începuturile sunt supradimensionate. Fără mine te-ar fi mâncat gândacii-expresia pe care o folosea maică-ta când erați mici, își face loc în gura lui, a prietenului devenit creator.
Recunoștință, asta vrea. Te-a găsit pe stradă, te-a spălat, te-a băgat în casă, ți-a dat o supă caldă. Ai crezut că sunteți prieteni? Nu iubito, cum nu poate puiul de pisică să fie prieten cu căprioara mamă-surogat.
Și într-o zi, acest prieten care și-a băgat mâinile în lutul moale din care ești făcut, care te-a tras de urechi și de picioare și te-a întins ca să îi fi pe măsură, prietenu ăsta deci a înteles că tu ești pisică și, oricât s-ar strădui nu te poate transforma în căprioară, pentru că îți plac șoarecii și torci când ești scărpinat sub bărbie și pentru că nu poți să sari agil peste boscheți de 4 metri înãltime.
Și atunci prietenul-creator cunoaște dezamăgirea. Ce am făcut să merit asta? De ce să am tocmai eu ghinionul ăsta?
Neputința lui de a te schimba o să-l izbească mereu în stomac când o să te vadă pe tine cățărându-te pe acoperișuri, mârâind din poala unei cucoane, primind lapte de la vecina de la doi.
Iar neputința se va transforma în ură, eșecul în reproșuri iar reproșurile vor zgândări bila care se va revărsa verde în toate cuvintele pe care prietenul tău le va rosti despre tine.
E rău să suferi de bilă. Se poate muri din asta.
Mie mi-a murit un prieten.
Cel care mi-a fost prieten, trăiește bine mersi în cotețul plin de orătănii care știu să se prefacă mai bine decât mine că sunt căprioare.

3 comments
  1. ad.rian said:

    “Singuratatea este pentru suflet cum este mancarea pentru trup” (Seneca).

  2. alive said:

    Nici o parere de rau despre sinucigasi (sau frustrati, in cazul asta)…
    Mortii cu mortii, vii cu vii! 😀

  3. alive said:

    Scuze, ca-mi veni cu intarziere: Viii cu viii!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: