Oportunitatea de a încăleca o faptă bună

Sala e trei sferturi goală. Mă gândesc că, dacă aș uni cu o linie punctele împrăștiate printre scaune și balcoane ale sacourilor roșii îmbrăcate de plasatoare, ca într-un joc din PIF, aș obține silueta unui gândac de bucătărie călcat pe cap.
Oamenii sunt sobri și chinuit eleganți. Costume prea largi, sacouri prea strâmte, proporții greșite, oglinzi care deformează ceea ce suntem și umbre prea lungi, aruncate de reflectoare reglate într-un fals asfințit măreț. Se vorbește despre Board și Senat. Se pufnește în sală. Simți un milion de șoapte cum spintecă iuți și rele solemnitatea Ateneului. E multă ură, sunt multe bârfe, cine e ăla?, ce caută domle aici?, ai văzut cât de rău arată?, ce a îmbătrânit, săraca!
Mă gândesc că îmi stă părul aiurea, că mi se văd țâțele. Îmi pun plovărul pe umeri, mânecile curgând pe piept și urc pe scenă.
M-am gândit la un spici. Trebuie să spun că am nevoie de bani ca să păstrez Frontline Club pentru că e important să rămână funcțional. Că e un loc în care vindecăm oameni, că îi facem bine și nu o să mai sufere de sindromul tăcerii, de boala resemnării. Aș vrea să spun că Frontline e o școală. Că învățăm oamenii să judece, că îi informăm, că le dăm tulumba și furtunu care să curețe nămolul gros sub care este îngropat adevărul de către mass-media mainstream.
Mă gândesc să le spun lor, oamenilor care conduc multinaționale din sală, că se ajută pe ei înșiși dacă ne ajută pe noi pentru că oamenii ăia din briefuri, tinerii ăia deștepți, cu bani, cu creier, cu voință, trendsetterii adicătelea, nu se mai uită la televizorul unde ei, advertiserii, pompează jde milioane de euro. Oamenii ăia au fugit de lângă televizoare și au populat case și mansarde și beciuri și cluburi unde încet-încet, așa cum unesc eu punctele sacourilor roșii ale plasatoarelor gri de la Ateneu, ei unesc reperele și definesc realitatea, aia pe care mass-media nu vrea să o arate ca să nu-l supere pe șeficu.
Tinerii din briefuri sunt la mine, la Frontline. Beau un ceai și îl ascultă pe Julian Assange, beau un vin și îl întreabă pe Mărieș cine a îngropat dosarul Revoluției, beau o apă și află din gura generalului Voinea ce e cu victimele mineriadelor.
Vreau să le zic asta și să le spun că, în ciuda frizurii de dementă, sunt un om coerent. Dar nu sunt deloc coerentă pentru că vreau să zic prea multe și atunci, speriată că nu o să rămână nimeni cu nimic din criza asta a mea de epilepsie verbală, le spun cam de 300 de ori că am nevoie de bani. Că nimic bun nu se face pe gratis, deși eu am luat premiu la capitolul voluntariat.
Păi la ce îți trebuie bani, uite ce bine te-ai descurcat până acum? Ai primit și un premiu IAA pentru asta.
În primul rând sunt ochii negri ai lui Adrian Despot. Și el s-a suit pe scenă ca să primească din partea International Advertising Association un premiu pentru comunitatea #Colectiv. Troița lui Piedone replicată de industria care ține un moment de reculegere cu ochii pios aplecați în poală unde e ascuns ecranul mobilului.
Maică închină-te, cum zice Sara Caradimu, ce mama dracului caut aici pe scenă? Sunt un cârnăcior palmier servit la conferințe de presă. Sunt o jumară oferită din partea casei într-un restaurant modest românesc.
Sunt un tehnocrat rătăcit într-o adunare de partid. Partidul băeților care este. Înaintea mea, un flăcău suit pe scenă le-a cerut advertiserilor să stea cu urechile ciulite să prindă oportunitățile. Colectiv e una din ele. O oportunitate.
Reptile. Reptilieni. Șerpilieni. Advărtizieni.
Cobor treptele cu premiul care ar trebui să reprezinte recunoașterea oferită generos de industrie dar care este doar o oportunitate pentru ea, pentru industrie, să se tragă în poză alături de cauze care dau bine. De ce să-mi dea bani, când iaca, mi-a dat un premiu și încă unul din fontă și beton, un kil de materiale primare care-mi strivesc computerul din geantă și îmi rup umărul?
S-a schimbat ceva în țara asta, spune președintele IAA în cuvântul de deschidere. Așa e. Ipocrizia a ajuns o calitate.

PS. Am primit un mesaj de la Unicredit, doamna Anca Nuță. Vrea să ajute Frontline Club Bucharest. Există excepții. Există speranță.

PS 1. Au început cetățenii să arunce cu rahat. Unul dintre ei, insistă că nu i-am aprobat commentul. WordPress nu mi-a trimis nicio notificare și deci nu am avut ce să aprob. Ca să nu se simtă nebăgat în seamă, redau aici părerea lui Bogdan Nițu, laureat al premiilor IAA .

“Am asteptat mai bine de 12h ca fata asta sa imi aprobe commentul pe blogul ei. Insa nu ma mira ca nu a facut-o. Pentru ca, nu-i asa, ea detine dreptul primordial la critica (sau cum s-o numi mizeria de articol pe care a putut sa o scrie) si daca cineva o critica pe ea, nu poate publica asta.
Cum nu mi l-a publicat, rescriu ideea aici, mai pe larg:
Cat de ipocrita sa fii incat sa urci pe scena si sa accepti un premiu oferit de asociatia unei industrii si, imediat ce cobori, sa incepi sa scuipi? De ce ai acceptat premiul daca suntem asa de rahat cum spui tu?
Cat de mincinoasa sa fii incat sa spui ca lumea se uita in telefoane la momentul de reculegere?
Cat de nesimtita sa fii incat sa emiti judeci tu sentimentele celor din sala privind ‪#‎colectiv‬?
Cat de mica sa fii incat sa nu fii in stare sa aprobi un comment care te critica?