Oportunitatea de a încăleca o faptă bună

Sala e trei sferturi goală. Mă gândesc că, dacă aș uni cu o linie punctele împrăștiate printre scaune și balcoane ale sacourilor roșii îmbrăcate de plasatoare, ca într-un joc din PIF, aș obține silueta unui gândac de bucătărie călcat pe cap.
Oamenii sunt sobri și chinuit eleganți. Costume prea largi, sacouri prea strâmte, proporții greșite, oglinzi care deformează ceea ce suntem și umbre prea lungi, aruncate de reflectoare reglate într-un fals asfințit măreț. Se vorbește despre Board și Senat. Se pufnește în sală. Simți un milion de șoapte cum spintecă iuți și rele solemnitatea Ateneului. E multă ură, sunt multe bârfe, cine e ăla?, ce caută domle aici?, ai văzut cât de rău arată?, ce a îmbătrânit, săraca!
Mă gândesc că îmi stă părul aiurea, că mi se văd țâțele. Îmi pun plovărul pe umeri, mânecile curgând pe piept și urc pe scenă.
M-am gândit la un spici. Trebuie să spun că am nevoie de bani ca să păstrez Frontline Club pentru că e important să rămână funcțional. Că e un loc în care vindecăm oameni, că îi facem bine și nu o să mai sufere de sindromul tăcerii, de boala resemnării. Aș vrea să spun că Frontline e o școală. Că învățăm oamenii să judece, că îi informăm, că le dăm tulumba și furtunu care să curețe nămolul gros sub care este îngropat adevărul de către mass-media mainstream.
Mă gândesc să le spun lor, oamenilor care conduc multinaționale din sală, că se ajută pe ei înșiși dacă ne ajută pe noi pentru că oamenii ăia din briefuri, tinerii ăia deștepți, cu bani, cu creier, cu voință, trendsetterii adicătelea, nu se mai uită la televizorul unde ei, advertiserii, pompează jde milioane de euro. Oamenii ăia au fugit de lângă televizoare și au populat case și mansarde și beciuri și cluburi unde încet-încet, așa cum unesc eu punctele sacourilor roșii ale plasatoarelor gri de la Ateneu, ei unesc reperele și definesc realitatea, aia pe care mass-media nu vrea să o arate ca să nu-l supere pe șeficu.
Tinerii din briefuri sunt la mine, la Frontline. Beau un ceai și îl ascultă pe Julian Assange, beau un vin și îl întreabă pe Mărieș cine a îngropat dosarul Revoluției, beau o apă și află din gura generalului Voinea ce e cu victimele mineriadelor.
Vreau să le zic asta și să le spun că, în ciuda frizurii de dementă, sunt un om coerent. Dar nu sunt deloc coerentă pentru că vreau să zic prea multe și atunci, speriată că nu o să rămână nimeni cu nimic din criza asta a mea de epilepsie verbală, le spun cam de 300 de ori că am nevoie de bani. Că nimic bun nu se face pe gratis, deși eu am luat premiu la capitolul voluntariat.
Păi la ce îți trebuie bani, uite ce bine te-ai descurcat până acum? Ai primit și un premiu IAA pentru asta.
În primul rând sunt ochii negri ai lui Adrian Despot. Și el s-a suit pe scenă ca să primească din partea International Advertising Association un premiu pentru comunitatea #Colectiv. Troița lui Piedone replicată de industria care ține un moment de reculegere cu ochii pios aplecați în poală unde e ascuns ecranul mobilului.
Maică închină-te, cum zice Sara Caradimu, ce mama dracului caut aici pe scenă? Sunt un cârnăcior palmier servit la conferințe de presă. Sunt o jumară oferită din partea casei într-un restaurant modest românesc.
Sunt un tehnocrat rătăcit într-o adunare de partid. Partidul băeților care este. Înaintea mea, un flăcău suit pe scenă le-a cerut advertiserilor să stea cu urechile ciulite să prindă oportunitățile. Colectiv e una din ele. O oportunitate.
Reptile. Reptilieni. Șerpilieni. Advărtizieni.
Cobor treptele cu premiul care ar trebui să reprezinte recunoașterea oferită generos de industrie dar care este doar o oportunitate pentru ea, pentru industrie, să se tragă în poză alături de cauze care dau bine. De ce să-mi dea bani, când iaca, mi-a dat un premiu și încă unul din fontă și beton, un kil de materiale primare care-mi strivesc computerul din geantă și îmi rup umărul?
S-a schimbat ceva în țara asta, spune președintele IAA în cuvântul de deschidere. Așa e. Ipocrizia a ajuns o calitate.

PS. Am primit un mesaj de la Unicredit, doamna Anca Nuță. Vrea să ajute Frontline Club Bucharest. Există excepții. Există speranță.

PS 1. Au început cetățenii să arunce cu rahat. Unul dintre ei, insistă că nu i-am aprobat commentul. WordPress nu mi-a trimis nicio notificare și deci nu am avut ce să aprob. Ca să nu se simtă nebăgat în seamă, redau aici părerea lui Bogdan Nițu, laureat al premiilor IAA .

“Am asteptat mai bine de 12h ca fata asta sa imi aprobe commentul pe blogul ei. Insa nu ma mira ca nu a facut-o. Pentru ca, nu-i asa, ea detine dreptul primordial la critica (sau cum s-o numi mizeria de articol pe care a putut sa o scrie) si daca cineva o critica pe ea, nu poate publica asta.
Cum nu mi l-a publicat, rescriu ideea aici, mai pe larg:
Cat de ipocrita sa fii incat sa urci pe scena si sa accepti un premiu oferit de asociatia unei industrii si, imediat ce cobori, sa incepi sa scuipi? De ce ai acceptat premiul daca suntem asa de rahat cum spui tu?
Cat de mincinoasa sa fii incat sa spui ca lumea se uita in telefoane la momentul de reculegere?
Cat de nesimtita sa fii incat sa emiti judeci tu sentimentele celor din sala privind ‪#‎colectiv‬?
Cat de mica sa fii incat sa nu fii in stare sa aprobi un comment care te critica?

Nu, nu era ura in sala, nu erau barfe, nu erau frustrari. Eu am vazut compasiune, apreciere, decenta.
Dar fiecare vede in ceilalti ceea ce il defineste. Tu ai vazut frustari si ura. Plus, sa nu uit, ai vazut haine prea largi si proportii gresite.

Imi e rusine de un singur lucru: ca te-am aplaudat pe tine. Daca as fi stiut ce fel de om de esti, nici nu m-as fi ridicat in picioare. M-as fi uitat in telefon.”
Acum că am publicat un comment pe care nu l-am primit, răspund cu: nu cu premiul am o problemă ci cu ipocrizia unei industrii care, timp de doi ani nu m-a sprijinit în niciun fel, în ciuda demersurilor făcute de a primi finanțare. Am acceptat premiul pentru că asta mi-ar fi adus vizibilitate, am sperat eu. M-a bucurat apelul doamnei Nuță de la Unicredit.
Trei spectatori din față erau cu telefoanele deschise în timpul momentului de reculegere. Nu m-am uitat în spate. Cât despre nesimțirea de a judeca sentimentele sălii domnule Niță, nu prea știu ce să vă răspund la această întrebare. Mi-ar fi trebuit o calificare specială să pot să emit judecăți despre subiect? O diplomă? Poate chiar una de la IAA? Cine ar fi în măsură să vorbească despre asta?
La celelalte întrebări sper că am răspuns. Iar în privința sample-ului de psihologie simplistă afișată de dumneavoastră, ce se poate zice? Însănătoșire grabnică. Deși din boala agresivității superioare nu te faci bine ușor.

3 comments
  1. ad.rian said:

    In disperarea vanarii de bani se intrevede jungla cu staif si zambet indiferent. De ce-ar da bani? “Eu ce castig la afacerea asta?” Deja totul devine o rutina care isi schimba fustele de la o sedinta de partid comunista la un briefing capitalist. Ca stim doar unde am ajuns. Si ne-am ajuns, ce mama dracului.

  2. tom1500 said:

    Cat de mult am asteptat sa apari pe sticla calculatorului si-n viata publica!Ramai asa!Bugetele alea mari de reclama date la Antena 3 si alti distrusi care fac tara irespirabila, spun multe si despre lumea asta a multinationalelor si chiar a publicitarilor. Greu ii atragi in proiecte atat de sensibile ca apararea cinstitilor, in locul unor combinaţii cu smecherii momentului cu care croiesc EADS-uri etc furându-ne inca un petic de cer si de viitor.

  3. feher said:

    Reblogged this on feher and commented:

    Acum o lună, un jurnalist la o revistă umoristic-securistică m-a nominalizat ca persoană definitorie pentru dubla măsură, ipocrizia și lăcomia industriei de publicitate.
    Omul lucrase și el în publicitate, în 3 din multinaționalele conduse de băieți conectați, bronzați, jucători de tenis și golf, tipul care pierd set după set dar totuși câștigă mereu meciul, dar m-a găsit pe mine, acționarul unei agenții de creație care trage să moară ca țap ispășitor pentru mârșăviile care, neîndoios, se întâmplă în publicitate.
    De ce? Pentru că gurița revistei este mufată la companiile de media ale acestor 3 agenții și nah, nu se face să spui că sugar-daddyul tău este murdărel pe mâna cu care te hrănește.
    În 2015, am primit de la IAA un premiu pentru Frontline. Am aflat ulterior că am fost nominalizată pentru că nu au găsit pe altcineva. Și pentru că atunci dezbaterile Frontline Club aveau loc în cafeneaua celui care organiza Gala IAA.
    Am primit o statuetă cu literele I, A și A din fontă, plantate într-o bucată de marmură neagră, ceva care arată ca un cavou pentru șinșile, cu care o prietenă își proptește și acum ușa la baie. Gala aia a costat niște bani, nu puțini, că nah, trebuie închiriată sala Ateneului, plătit prezentatorul, invitațiile, campania de publicitate a evenimentului, sunetiștii, luminiștii, bodyguarzii, statuetele în formă de cavou de șinșilă.
    Gala a fost dedicată victimelor Colectiv. Corupția ucide, s-a zis pe scenă. S-au ținut momente de reculegere. Banii de organizare s-ar fi putut duce în contul răniților Colectiv sau poate pentru copiii femeii de serviciu moartă în incendiu.
    Nu s-a întâmplat asta. Ca publicitar știi că trebuie să pari, nu să fii.
    Generos, milostiv, atent.
    Părintele moralei.
    Am scris postul de mai jos atunci. Am primit înjurături, amenințări și am fost urecheată părintește de părintele IAA. Pe sms.
    De atunci nu am mai primit niciun premiu IAA.
    Niciunul din evenimentele Frontline nu a fost finanțat de organizația publicitarilor sau de vreunul dintre membrii săi.
    Voi sunteți politici, nicio corporație nu ar finanța dezbaterile voastre cu teme politice. Așa mi s-a spus.
    Îmi înțelegeți pizma atunci când am citit azi pe tolo.ro despre conferințele IAA Global la care star speaker este homofobul Aleksei Sorokin, avocatul legilor anti-gay al lui Putin.
    Conferința, spune o prietenă mai informată, costă 1 milion de euro. Au dat bani primăria București, guvernul României și o poală de branduri progresiste: Coca Cola, P&G, Banca Transilvania, lista e pe tolo.ro.
    Președintele IAA este Felix Tătaru, consecvent susținător al Coaliției pentru Familie. 100.000 de euro vin de la guvernul doamnei Vyo care a spus acu niște zile că PSD nu se implică în campania referndumului.
    Alte 100.000 de euro vin de la primărie, prin Administrația Monumentelor.
    Monumentele pică în România. Ălea din piatră, din cărămidă, din lemn. Sarmisegetusa e acoperită de gunoaie.
    Monumentele de impostură și ticăloșie însă radiază sănătate și vigoare, pe sub pielea groasă curgând în arterele și venele și mai groase, vizibile de pe lună, râuri de bani.
    Noi nu facem politică, sunt sigură că asta a zis IAA atunci când l-a invitat pe domnul Sorokin la București.
    Normal. Voi sunteți politică stimate multinaționale și corporații fără de prihană.
    Politică în stare pură.
    Ce pot eu să fac? Agenția mea nu este în IAA. Nu plătește cotizația, na. Să bat obrazul lui Coca Cola, Kaufland sau Telekom? Să dau foc la periuțele de dinți și detergenții P&G în piața Victoriei? Să îi întreb câți bani au dat pentru spitalul pe care îl construiesc Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu? Să întreb Banca Transilvania cum se pupă Bucureștiul Creativ cu persoana tovarășului lui Putin pe care IAA Global îl are ca star speaker? Apropo, ce-o fi zicând Sorokin dacă ar vedea un bancher grăsuț cu tu-tu de balerină? Noroc că ați scăpat la timp de zân, că altfel dracu vă lua.
    Sau să îmi fac bagajele și să plec din țara unde chiar și Rolls Royceul pute în 3 zile a sarmale, picioare murdare și dinți stricați pentru că fruntea la noi este același lucru cu curul?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: