Când ți-e silă de la literatură

Am citit cartea Supunere în două zile, cu acea curiozitate de pechinez care adulmecă la fund o dobermaniță focosă, gândindu-se cum să se ridice la înălțimea așteptărilor ei . Michel Houellebecq a publicat cartea în dimineața atacului de la Charlie Hebdo, cred că și el ar fi vrut să-l ucidă pe Luz care i-a umflat nasul și i-a învelit în cearcăne roz, de drojdier, ochii rătăciți pe sub pleoape. Magul Houellebecq imaginează în Supunere o distopie, o Europă islamizată cu universități cumpărate de saudiți, femei împachetate în văluri, meniuri halal și o Uniune Europeană crăcănată pe masa ginecologului Mohammed Ben Abbes, președintele musulman al Franței, ales în 2022, care introduce destoinic în sânul comunității europene Tunisia, Turcia, Algeria, Marocul, Libia și Egiptul. Refacerea imperiului roman, asta vrea Ben Abbes, întoarcerea la patriarhat, asta vrea Ben Abbes, revenirea la tradiție, familie, astea vrea Ben Abbes, moartea umanismului igrasios care a acoperit pereții Europei, asta vrea Ben Abbes. Și într-un an de la câștigarea alegerilor, obține totul.

După două zile termin cele 293 de pagini. Sau cam așa ceva. Mă gândesc că este o salată de boeuf, fără vită, cu niște pui și multă maioneză, pe care am înghițit-o ca un copil sărman poftit la masă de un popă pedofil și uite că acum mă-nțeapă bila. Auauauauauau!

Supunere a fost comparată cu 1984.
E ca și cum ai zice că Fuego doinește ca Sinatra.
Că mamaie-ta gătește mielul taman ca Thomas Keller.

În ciuda grosimii, Supunere e o carte subțire care mâzgălește, ca un copil plictisit, un viitor improbabil, cu o societate coruptă, plictisită și amorțită ca o mână pe care ai dormit prea mult. Cu partide vetuste și cu renunțări grăbite, cu insensibilități sensibile, cu obediență și resemnare și cu femei încălecate și penetrate anal. Toate acestea pentru că “supunerea în fața lui Dumnezeu este cea mai mare fericire pe care o avem”. Așa spune Islamul și așa repetă Houellebecq și mie îmi vine să râd cu un ochi și să plâng cu celălalt, pentru timpul meu pierdut, pentru bila mea fragilă care acum o să facă o criză de la atâta Supunere.

Să fie oare un antidot pentru literatura de proastă calitate? Există un  colebil când înghiți prea mult rahat?

“Being in a minority, even in a minority of one, did not make you mad. There was truth and there was untruth, and if you clung to the truth even against the whole world, you were not mad.”

Da, există antidot. Cum există Orwell și Sinatra și Thomas Keller.