Adevăruri știrbe din țara chiorilor

Firișoare albe traversează drepte, ca urmele de lacrimi, paloarea pudrată a deșertului. Nimeni nu locuiește aici, în acest purgatoriu geografic. La sute de kilometri, albastrul oceanului a mușcat adânc în continent, ca atunci când flămând, rupi cu dinții ambalajul șaormei. Albastru și ocru, pete mai închise sau mai deschise de albastru, nuanțe mai decise sau firave de ocru.

Sub mine e Australia, în jurul meu sunt australieni care se întorc de sărbători acasă. Unii au copii, mici, capete blonde, urlete roz, gingii fără dinți și priviri care pipăie sâni. “O să adoarmă când aterizăm”, mă asigură, hâtru, un steward cu pielea sub care ghicești o bogată pânză freatică de sânge.

Aeroportu e mic, pășesc rapid, arunc picioarele înainte, ca si cum nu trebuie sa uit mersul. Culoare și coturi și holuri, uși de lift și reclame, privirea îmi fuge pe geamuri și apoi la picioarele mele care se depășesc, într-o competiție dementă, dar uite că nu țin minte ce era pe jos, mochetă poate sau poate dale de piatră. Ne vărsăm grăbiți într-un râu de turbane, India și-a trimis bunicii în vizită la nepotii australieni, mustăți răsucite anti-gravitațional, femei cu nasuri străpunse de inele de argint și puncte roșii desenate între sprâncene, picioare cu degete rășchirate, odihnindu-se pe mochetă, aici sigur era mochetă, o culoare închisă, ca să nu se vadă jegul. Coadă la poliția de frontieră. Înaintăm prin culoarele definite de benzi ridicate la înălțimea coapsei pe sub care sunt trecute bagaje, nu are rost să le cari când le poți trece la rândul următor și tot așa. Copiii urlă, bărbații sunt demni, unul din ei îmi înfige un umăr de demnitate între omoplați, aruncându-mă în coarda din stânga a culoarului, trece ca un uriaș cargobot dislocând masa de oameni și se oprește de-a dreapta soției. Copilul din fața mea se agită, tatăl lui, un vaporaș mai mic, a rămas undeva în spate, prins în rada toaletei, și acum nu are culoar de trecere. Se flutură mâini, se strigă comenzi, ordine, rugăminți și iată cum velierul cu turban albastru se apropie, se apleacă și trece pe sub una, două, trei elastice și răsare în fața mea, ca o zână bună: sorrrrriiii, sorrrrriiii, I was at toilet.

Ofițerul are sânge arab, ridică pașaportul în dreptul ochilor, se uită la poză, la mine, la poză iar, e clar că sunt eu, dar mai bătrână, obosită și, probabil grasă. Pune ștampila anapoda, ca un bărbat care vine obosit acasă și își aruncă șosetele pe după pat, pe lângă masă. Ieșim în cele 35 de grade de la ora 9, e un val de căldură trimis prin nara dreaptă de deșertul cel mare și realizez că nu înțeleg ce vorbesc oamenii ăștia. Cuvintele sunt extrase din gât ca o sabie pe care au fost înfipte roșii, ardei, ceapă și bucăți de pui. Frigăruile fonetice îmi sunt puse în farfurie, o să dezvolt un tic cu: say again, please say again.

Aștept autobuzul în dimineața lui 17 decembrie, la 9 ore în viitorul României, iar lângă mine un bărbat cu ghete maro-ciocolată care îi îmbracă glezna, rostește clar, decis și precis prin gura tâlhărită de jumătate de dantură de un pumn sau poate de consumul excesiv de alcool: you look very fine this morning.

Așa zice și eu clipesc tâmp, apoi mă adun din mine, de unde căzusem ca atunci când îți cedează spătarul scaunului.

Mulțumesc, îi zic.

Iar el spune: Thank you. Good bye.

Acum mi-e clar știrbii vorbesc mai limpede și chiorii văd mai bine. Probabil că oamenii aici merg în mâini. Și scriu cu picioarele, ca frate-miu, când era mic.