Cu Oana sunt prietenă pe facebook. După Colectiv, a vrut să facă o hartă a solidarității dar pentru asta avea nevoie de participare și nu s-au înghesuit prea mulți să împingă cataroiul spaimelor și vorbelor la deal, să le cațere taman în vârful muntelui și să le arate poporului. Așa că vorbele și spaimele au rămas nerostite, gândite dar nespuse. Istoria să ne judece. Așa și-au zis toți de parcă biata istorie nu ar fi doar un pudel artritic, cu ochii acoperiți de cataractă, prins cu molfăitul unei mingi de tenis.
Anul l-am început cu Charlie Hebdo, am trecut prin cutremure în Nepal, masacre în Nigeria și Kenya, prăbușirea voluntară a unui Airbus de către un pilot stricat la cap, stâlcirea lui Blatter, intrarea în irelevanță a Greciei, trosnirea între ochi a lui Volkswagen, apă pe Marte și un acord climatic global.
Și Colectiv. Care nu mai fumegă. Au aruncat pe el atâta apă, din Sâmbăta au luat-o și au turnat-o și tăciunii zac acum negri pe fundul unei bălți de resemnare.
Nu putem să schimbăm nimic, nu suntem capabili nici măcar să desenăm munții, d-apăi să-i mutăm, doar și pe hârtie.

Mai jos e textul pe care i l-am trimis Oanei, rămas în sertar, din lipsă de relief solidar. Îl pun aici, pentru că e 30 decembrie, ziua Republicii și mâine mă duc la Războiul Stelelor. La mulți ani.

M-am întâlnit cu Ciprian, e arhitect. Stă în București dar e din Brașov. Vine să evalueze o casă pe care aș vrea să o cumpăr. De fapt e un apartament într-o clădire veche, cu fațada distrusă de vărsat de vânt mai ceva ca fața lui Cioloș. Dar atunci eu nu mă gândesc la Cioloș, pentru că nu e nicăieri aproape de shopping listul meu mental de politicieni. E 30 octombrie, 7 seara, suntem în casa doamnei Maria, pensionară cu fetele plecate în Suedia, incapabilă să plătească iarna factura la gaz. Trebuie să vândă, spune. Apartamentul e mare, întunecos, singurele lumini care se aleargă pe pereți se nasc din televizorul lat, însoțite de bodogănelile doamnei Maria. Zice că Ponta e un nenorocit, că sunt toți niște ploșnițe care au supt țara. 
Ciprian se învârte prin casă, măsoară camerele cu pasu, cu ruleta, cu o sculă cu luminițe roșii, laser, frate.
Întreabă de fațadă. Loto o s-o repare, au autorizație deja, locatarii sunt fericiți că nu trebuie să scoată 7000 de euro de căciulă din buzunar. Păi și care e proiectu? Cine e firma? Ciprian își ascunde greu disperarea. Încă o clădire monument istoric lăsată pe mâna unor măcelari. Doamna Maria ridică din umeri, îi spune ceva despre acoperirea cu polistiren, Ciprian explodează. Nu d-aia și-a lăsat el un job super bun la Hamburg, să se întoarcă în țara unde rezolvarea catastrofelor arhitecturale este simplă și criminală: polistiren extrudat. 
La televizor, Oprea își ridică sprâncenele pensate. Arată ca un hibrid defect creat din genele Reginei Mamă din Albă ca Zăpada și ale lui Mr. Incredible.
Plecăm. Ciprian spune să nu cumpăr. Și apoi rupe coaja de pe o bubă a sistemului. Îmi povestește despre păcăleala numită termoizolație. Cum bucățile de polistiren care îmbracă fațadele blocurilor opresc trecerea aerului, cum se face igrasie, cum, la 3-4 ani după lucrări, deja au început să se cojească. Dar cel mai grav, sunt extrem de inflamabile. Ard în câteva secunde, cu fum negru, sunt o capcană sinistră și e o chestiune de noroc, atât, că până acum nu s-a întâmplat nimic. 
2 noiembrie. Andreea Raicu intră în cadrul luat de camera așezată pe Calea Victoriei și pare că își face un selfie cu mulțimea care trece colorat-mânioasă-zâmbitor-numeroasă în drumul ei spre Primăria lui Piedone.

4 noiembrie. La Troiță, un răgușit cu portavoce comandă să îngenunchem. Nu vreau să îngenunchez. Din spate o mână mă trage de geacă: stai jos, stați jos!!! Durează 4 secunde, hop în picioare, decide răgușitul cu portavocea. Imediat după, colegii lui antrenori de fitness decid că e cazul să cânte hitul: cine nu sare, cine nu sare…blablabla, România nu e de vânzareeee!!! 
Mulțimea sare. Lângă mine un domn cu obraji roșii și halenă se lansează în aer, îndoindu-și genunchii, strângându-se în el ca o pisică înainte de salt. El nu crede că România e de vânzare.

Holul de la Inter, bar. Un domn în plovăr de Petre Roman la Revoluție cântă la pian. Televizorul e pe mute și noi toți când vedem prețurile. Scump la Revoluție, chelnerii nu sunt cu noi. O bere este 19 lei. Ursus.

Andreea Raicu a intrat să se încălzească. Îmi arată postul de pe Facebook în care își cheamă prietenii și fanii la Universitate. O admiratoare o întreabă: Andreea, dar o să porți rochia aceea superbă din colecția ta?

Undeva într-o cafenea ascunsă în intestinele unei clădiri de pe Carol, 20 de oameni fumează, beau bere și scriu revendicări. Deși e 2015, mă simt ca în 1990, miros de rânced și tutun, păr lung și geci de motor preistorice. 
Neputință.

Cioloș e prim ministru. Soroș nu Cioloș, urlă internetu. Chiar dacă am sărit pe călcâie, România iată că e de vânzare.
25 noiembrie. Tren spre București. Raed e praf, zice Dorian. ISU a știut de Colectiv, a fost demisă conducerea. Lângă mine, unei doamne îi sună telefonul cu melodia lui Kio: Dragostea nu se stinge, iubirea învinge, mereeeeeu!!!!

Iubirea poate. Nu dreptatea. Nu adevărul.