Flautul Fluierat

Îmbrăcat în uniformă albă, de ofițer de marină, plasatorul matusalemic zâmbește primitor și îmi spune să intru pe la poarta 27 și să urc direct scările până la rândul G căci nu are rost să ocolesc și să intru pe la poarta 30 care e după încă 3 porții de trepte și un viraj precis la dreapta, pe lângă costumul Paminei priponit pe un manechin schițat din sârmă. M-a mirosit bătrânul jder, m-a văzut pudrată, coafată, în rochița mea de sindrofie, piatra în gură, gura întinsă ca un hamac între urechi, pe buze odihnind un zâmbet gras, de 14 kilograme. Și ce și-a zis anticul slujbaș privindu-mi crapul fericit și umed de pe față? Așa trebuie că arată un copil care a așteptat 90 de ore să se facă luni și să primească savarina promisă într-o joi pe înserat.

Sala Joan Sutherland a Operei din Sydney mă-nghite, urc treptele sub coastele de beton unite în bolta elegant desenată de arhitectul danez Jorn Utzon. Utzon și-a dat demisia în `66, nu a mai fost el cel care a decis ca sala să fie îmbrăcată de pielea de balaur creată din solzii miilor de scaune roșii cu spătar alb-crem. Probabil Peter Hall a decis asta, el a fost arhitectul care a rămas să panseze bube și să fixeze fracturi, după scandalul politic care l-a trimis pe danez acasă. Căci stupiditatea și amoralitatea au migrat ca șobolanii pe bărcile coloniștilor și, negăsind un prădător local care să le vie de hac, s-au înmulțit peste măsură.
Astfel, odată cu schimbarea guvernului în 1965, arhitectul danez care a desenat Opera din Sydney a început să-și ia temeinice gume în păr și subțirele peste fese de la ministrul Hughes al lucrărilor publice. Zice criticul Elizabeth Farelly că “at an election night dinner party in Mosman, Hughes’ daughter boasted that her father would soon sack Utzon. Hughes had no interest in art, architecture or aesthetics. A fraud, as well as a philistine, he had been exposed before Parliament and dumped as Country Party leader for 19 years of falsely claiming a university degree. The Opera House gave Hughes a second chance. For him, as for Utzon, it was all about control; about the triumph of homegrown mediocrity over foreign genius.”

Orchestra, stereotipic, torturează instrumentele care sună ca un grup de japoneze într-un film porno. Pe rândul G sunt 4 bunici sau părinți cu copii de 3, 4 sau 5 ani. Copiii plâng. Toți. Unul dintre ei urlă ceva, plânsul zguduindu-l pe el, bunica, rândul de scaune roșii alese de arhitectul Hall. În față, pe rândul F, sunt alți 3 copii, aceleași vârste. Valul de isterie al celor din spate îi ia pe sus, F-ării surfează voinicește 23 de secunde dar cedează și încep și ei să ragă. Pe rândul E sunt 6 surferi cocalari și prietenele lor. Am aflat ieri că există specia “redneck surfer”. Azi o văd. Șapca purtată mereu: la duș, sub poala popii, în sicriu probabil. Cozorocul întors meltenește la spate, maieu, gambele atârnând peste spătarele scaunelor din față. Hohotesc și țâțâie îngrijorați de balamucul iscat de piticii fierți de întuneric, așteptare și sunetele născute de orchestra care mânuiește japonezele porno..

Flautul Fermecat începe în câteva secunde-anunță o voce de damă, ușor stingherită și luminile se sting, e beznă de peșteră belineză iar copiii urlă ca lupii, scoși din minți de frică.
Pe scenă e Tamino, un asiatic cu pomeții dați cu roșu, cântă ceva, micul vârcolac de lângă mine adoarme cu bale la gură de la răgetele care i-au supt seva.
Cocalarii se-ncântă la apariția lui Papageno, apoi se plictisesc.

Mozart și Utzon. Primul, un mason la al cărui Flaut părinții își aduc sugarii belicoși și meltenii își aduc șepcile de baseball. Al doilea, un arhitect genial în a cărui minte am intrat fără să ne ștergem pe picioare, îndepărtat cu un șut în cur de bunicu gorobeților care azi, 7 ianuarie 2016, se ridică și pleacă scârbiți la jumatea actului 1, nu înainte să fluiere a pagubă. Flautul fluierat.
Australia e aproape de nimic. Și nimicul o trage la șale.