Dumnezeu și poftele modeste

Gunoiul se lăfăie pe marginea drumului spart. E mult gunoi, dintr-acela pe care îl lasă în spate 5000 de refugiați în goana lor spre generosul cârnat bavarez. Mă uit la gunoiul mănos, mă uit cum huzurește printre brazdele ogoarelor părăsite. E nesimțit gunoiul, nesimțit ca oamenii care l-au lăsat în urmă, memento al urii față de orice nu este al lor. Câmpul? Nu e al meu. E al lu vecinu. E al lu primaru. E al lu statu.
În sate, în fața bodegilor fără nume, pe mese acoperite cu mușama înflorată, tac sticle de bere goale. Altele se sting acum între buzele oamenilor. Îmi amintesc de un cătun din Transilvania, nu îi mai știu numele, unde țăranii strânși la birt dădeau peste cap halba de bere și apoi, fără să se întoarcă, o trimiteau peste creștet, în spate. Jap, zdrang, zbang.
Pe jos crescuse un covoraș de sticlă.
Ecologic. Nu plastic d-ăsta de nu moare niciodată ci grăunțe de nisip primordial topit și împreunat într-o îmbrățișare nucleară.
Într-un sat, Pietrișu, gunoiul nu e din plastic ci din piatră și are forma unui hibrid turbat de castel butaforic și biserică reformată. Acoperișul trimite un șpiț unui nor c-un vârf ascuțit la 23 de grade. Mai sunt alte două turle mai mici, în V-uri înguste, iar pe schele robotesc niște muncitori care sunt orbi la urâțenia pe care o construiesc.
Oroarea e a unui cămătar care are depozit de materiale de construcții, mult cash și mulți clienți analfabeți sau miopi care nu au citit fine printul care spune că, de ți-oi lua 1600 de lei sau 6000 de lei cu împrumut de la el, de nu poți să plătești, îți ia casa.
Cum îl cheamă bre pe nenea ăsta, cămătaru?
Na că nu-mi amintesc, da-l știe tot Teleormanu..
Înfricoșat de blestemele amărâților păcăliți, cămătarul își face biserică.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare.
Plasma, canapeaua sau spitalizarea lu bunica golește casele și satele de oameni. Îi trimite pe câmp cu tot cu gunoiul lor sărman. Cu pungi, sticle, trențe și fiare. Apoi oamenii se risipesc.
Gunoiul lor însă rămâne, răvășit de câini hoinari, de bursuci coțcari și de vânturi rebele.
Luați pe sus de tornade insolite, refugiații ajung în Oz. Sunt desculți însă și geaba pocnesc din călcâie. Nimic nu îi mai poate întoarce acasă, la mușamaua înflorată pe care tac beri ieftine.
Mă rog să ningă 12 zile încontinuu. Mă rog să vină o alunecare de teren sau o inundație biblică. Mă rog să se crape pământurile și resturile vieților mărunte spulberate de dorința de a avea o canapea, plasmă sau proteză dentară nouă, să dispară.
Mă rog să crească porumbul mare, rapița, soia și vița și să acopere gunoiul.
Mă rog în zadar. Cine dracu să mai cultive pământul?
Și cât de mare să crească porumbul ca să acopere mutația creștină născocită de cămătar?
Mă rog să vină un cutremur care să dărâme biserica din Pietrișul.
Dar Dumnezeu nu mă aude. Dumnezeu stă la o bere cu sătenii care nu au poftit la plasme, ci doar la o bere.
Dumnezeu nu vrea bătăi de cap.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: