Din nefericire suntem o țară de curajoși

Farurile luminează drumul în față și tot restul lumii e în beznă. Aș putea să trec chiar acum, fără să știu, pe lângă un turn de 19 elefanți roz cocoțați unul în cârca celuilalt. Sau pe lângă o uriașă metropolă celtă. În partea dreaptă aș putea depăși chiar acum o caravană de negustori de sclavi și în stânga, dacă aș pune farurile pe el, l-aș vedea pe Yeti călărind un unicorn pe nume Grigore, cum zboară peste câmpuri.

Farurile mele bat însă doar în față. Viața mea e săracă și plină de spaimele creaturilor ascunse în faldurile întunericului.

Un indicator spune: atenție, de aici ies camioane.

Și eu îmi imaginez tăcuți în noapte, ochi de plastic arzând sub pleoape metalice, un Dan Iosif transformer, numărând silențios clipele până când voi ajunge în dreptul lui și atunci…PAAAAAAAM!!!! M-a spart.

Apăs accelerația și trec în goană pe lângă: atenție, trec vite!

Lumina farurilor plecată în viitor în căutarea inevitabilului, îmi trimite, inevitabil, doar griul nopții diluate galben de fluxul lor obosit. În față nu mă așteaptă nicio vită. Dar în întunericul din dreapta, simt cum o turmă de bivoli negri, cu abur greu ieșind din ei, își plimbă nervos maxilarele zimțate, frecând copitele într-o încălzire de atlet înainte de a intra în cursă.

Atenție, balene albastre.

sau

Încetiniți, curbă de 894 de grade.

sau

Drum închis pentru 62 de ani și 3 luni. Vă rugăm urmați ocolitoarea.

Ar putea să scrie orice pe indicatoare. Noi credem. Căci niciunul dintre noi nu știe ce este în întuneric și toți bănuim că oameni mai buni ca noi, oameni mai deștepți ca noi, oameni cu ochelari cu infraroșu au străpuns bezna și au scris atenționări, pentru noi, ăștia orbi.

Nu avem niciunul din noi curaj să oprim mașina, să întoarcem farurile spre întunericul din stânga, să deșirăm nimicul tăcut din spatele indicatoarelor pe care religia, educația sau statul le-au pus pentru noi, ca să ne țină pe drumul pe care îl vor ei.

Niciunul dintre noi nu are curaj să se dea jos din mașină și să intre în baia de negru. Poate că în loc de vite, camioane, zone militare și drumuri închise, avem unicorni pastelați, elefanți descreierați și monștri acrobați. Sau poate nu.

Dar revoluțiile nu se nasc pe șoselele pe care le-au făcut ei pentru noi.

Revoluțiile sunt făcute de oameni care se tem și care nu mai vor să se teamă de întuneric. Care opresc mașina în dreptul lui: Atenție, nu te uita la stânga pentru că te va trăzni, pun farurile pe lanul de porumb, coboară cu pumnii strânși și inima bătând repede și-și zic în piept: ia mă să văd eu ce-i cu trăznetu ăsta, trăzni-l-ar să-l trăznească.

Oameni care sunt atât de înfricoșați încât teama îi arde ca un jar căzut în poală, care-ți trece prin stofa pantalonului și-ți dă gaură în carne.

Curajoșii nu fac revoluții. Ei sunt prea ocupați să gonească, plini de adrenalină, pe șoseaua dreaptă așternută de Putere pentru ei.

Fricoșii merg încet, citesc indicatoarele, mestecă informația și simt pericolul crescând canceros în cerebel. Se tem, se tem, se tem până când nu mai suportă și nu mai vor să se teamă.

Atunci, fricoșii întorc farurile spre Putere iar lumina străpunge țesătura butaforică a regimului. Puterea e o iluzie și bezna nu e definitivă.
Din nefericire, suntem o țară de curajoși.