Nu am mai fost înăuntru de 20 de ani. Au renovat-o între timp, pereții sunt alb murdar, tavanul bleu pe alocuri are ceva greșit în apariție, ca o șosetă flaușată de est-german ieșind din sandaua cu scai. Covoarele turcești atârnă și ele dezamăgitoare, reduse de monumentalitatea încăperii și capul familiei care își așează tribul în spatele meu spune: nu știu, nu mi se pare că arată bine preșurile ălea. Nu dau bine deloc. 
Nevasta și fiica cea mare aprobă.
Suntem vreo 200 de oameni veniți la concertul de orgă, ori 12 lei biletu, 2400 a făcut Biserica Neagră în seara asta. Nu-i rău. Cred că au taxat și ursulețul Jelibon care stă stingher lângă mine pe bancă.
O voce erupe în germană de undeva, unde Dumnezeu este neamțul care vorbește și ce zice? E în spate, în altar, îmbrăcat în costum negru, cămașă albă. Ne frângem gâturile în întoarceri chinuite ca să nu tratăm omul cu dosul, căci băncile au spătarul mutat astfel încât să fim cu fața spre măreața orgă, nu spre altar. Explică acum în românește și apoi în engleză ce se va cânta și ne spune să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ce ne-a dăruit.
Orga izbucnește într-un geamăt de monstru împuns de lancea lui Sfântu Gheorghe, un sugar începe să plângă și mama lui cu tricou cu smiley îl scoate afară. E urmată de 3 americani, ba nu, sunt 6, nu au rezistat nici 3 minute. Încet, congregația se deșiră, ca un plovăr agățat într-o ușă iar orga continuă wagnerian să ne asuprească, sunete stranii, de ozn-uri aterizate în mijlocul unei înmormântări.
Îți place? Vrei să plecăm?, padre familias tânjește să o taie dar nu poate căci soția e vrăjită.
Foarte frumos, declară și el geme neînțeles.
Cei doi cântăreți fac o pauză, întorc paginile unui ceaslov uriaș.
Să aplaudăm?
Nimeni nu știe. Suntem înghețați în austeritatea cântecului și bolta brăzdată cu bleu de clinică de țară nu ajută deloc ochiul pios să găsească înțelesul lui Mulțumiți-i lui Dumnezeu pentru ce v-a dăruit.
Mai pleacă 4 motoriști cu burți și chică, italieni sunt ei. Lor, Dumnezeu le-a dăruit chică și burtă. Nu vor să îi mulțumească pentru asta. Apoi se strecoară afară niște asiatici și când să plece și familia din Zalău din spate, omul în costum, din altar, mai spune ceva în germană și muzicienii se ridică de la orgă.
Aplauzele se ițesc, rușinoase, ca iepurașii în poiana unde dormea Albă ca Zăpada.
Ahaaa, deci s-a terminat, acum palmele se lovesc ceva mai convins și spectatorii țâșnesc de pe scaune unde au fost țintuiți în această veșnicie a angstului gotic.
Mă gândesc la muzicalitatea firii la mijlocul de secol XIX, când măreața orgă a fost adusă de la Berlin. La zgomotele târgului, trăsuri, căruțe, negustori lăudând marfa, porci guițând și cai nechezând, fierul potcoavelor lovind piatra drumurilor, ciripit de păsări și gângăvit de gâște. Cum atunci când intrai în casa Domnului, lăsai la ușă proto-urbanitatea asta simplă, și Der Gott îți vorbea cu glas metalic, de orgă de Berlin.
O voce care nu venea din lumea asta.
200 de ani mai târziu, cu trupul zguduit de claxoane, sonerii, pocnituri și scrâșnete mecanice, poate că l-am asculta mai atent pe Dumnezeu dacă ne-ar vorbi prin voci de rațe, oi, vânt în frunze și topor despicând lemnul.
Poate că, dacă sub covoarele turcești ar răsuna un cântec de leagăn sau un ciripit de pasăre, dangănul clopotelor atârnate de grumazul vacilor care se întorc seara acasă, poate am înțelege ce ne-a dăruit Dumnezeu și de ce ar trebui să îi mulțumim și am mai sta un pic în răcoarea unde nostalgiile s-au ascuns, de frică să nu fie călcate de mașină.