Un gard metalic înconjoară ruinele Hotelului Europa. Nu se lucrează, pereții buboși sunt ținuți în carantina acestui pseudo-șantier, să nu dea sifilisul și altor clădiri.
Bine ați venit în Baden-Baden, locul în care clicheele prind viață.
Îmbrăcată în port bavarez, cămășuță cadrilată, codițe, fundițe, o fetiță de 1,50 cară o tavă cu 6 halbe de ceramică și 3 farfurii cu ciolane de porc tăvălite în varză. E din Târgu Mureș. Fetița.
Ea și restul echipei de liceence minione care străbat mulțimea ascunse sub tăvi pantagruelice au venit acum un an jumate aici.
E greu, spune cu glas stins, dar orașul e frumos și oamenii sunt de treabă.
La bar, un pălău își bagă pulile în comenzi, ziua de vineri, butoiul de bere, turiști, soartă. Suduie apăsat și tresare când fata îi strecoară că suntem români. Rămâne încruntat, trântește halbele pe tăvile fetițelor aliniate ca pentru poezie, la grădiniță dar își retrage sudălmile în obraji, ținându-le calde, pentru mai târziu.
La 500 de metri distanță de lagărul românesc, este restaurantul Athos.
Grecesc.
O masă de 23 de nemți și alte 6 de câte 4-5 persoane. Doi chelneri jonglează cu comenzile presărând câte un yamas!, yasos! brava!!
Curg uzakiurile gratis și germanitatea începe să picure pe la încheieturi, s-a strâns o baltă de germanitate sub scaune, brava!!!, uzaki??? Papuciaki, papanaki, caca-maki!!!
La alți 60 de metri este parcul în care este concertul de vară al filarmonicii din Baden-Baden. Lumini albastre, roșii și violet aprind pădurea și în poiană, după cele 12 rânduri de scaune așezate în semicerc în fața scenei, începe spectacolul picnicului burghezo-moșieresc. Baden-badezu a venit cu scaune și mese acoperite cu brocart, cu sfeșnice de argint cu 5 picioare și cu cristaluri în care toarnă șampanii și rieslinguri de Rin în timp ce pe scenă Strauss e invocat de 80 de muzicieni în fracuri și o doamnă în rochie de seară explică din când în când cine și ce partitură vom asculta.
În spatele meu, un cuplu se ceartă în arabă. Își iau copilul și căruciorul și pleacă. Câini se fugăresc printre păturicile și paharele cu rose-uri și neamuri cu 4 generații se strâng ciorchine în jurul lumânărilor care topesc noaptea.
Acum 100 de ani pe vremea asta România intra în primul război mondial, tocătorul de carne care înghițise deja milioane de vieți.
Pacea e fragilă, pâlpâie ca flacăra lumânării de pe masa acestor bătrânei care nu par să fi cunoscut în lungile lor vieți , cât să aibă, 75 de ani?, cam așa, nu par deci să fi cunoscut foamea, mizeria, sărăcia, nimicnicia vieții de vânător-culegător. Sunt oameni pentru care bețișoarele de Marocco s-au așezat atât de bine încât totdeauna Europa a lucrat în favoarea lor prin italieni sau greci, prin albanezi sau ruși, români sau unguri, spanioli sau portughezi.
Pe pajiștea parcului din Baden Baden, cu Strauss șoptind în urechi și printre frunzele mov-albastre ale copacilor, îmi dau seama că ne trebuie sute de ani să ieșim cu argintăria la un picnic cu muzică clasică. Suntem prea departe, ignoranți și ignorați, într-o periferie europeană unde nu s-a tras gazul, lumina sau canalizarea.
Hotelul nostru Europa este o ruină nouă, un schelet pe care proprietarul nu a mai avut bani să-l termine și l-a lăsat să putrezească la marginea unei șosele.

PS. Înapoi la Athos, Christos îmi spune că în Grecia nimeni nu are nume. Toți suntem malaka. Și asta este ceva bine, îți spun, suntem toți la fel.
Efharisto, paracalo.