Friedrichshafen este un oraș operat care și-a pierdut odată cu sculptarea nasului și ridicarea pomeților orice urmă din adevărata lui personalitate. Casa lui Zeppelin, Dornier și Maybach, micul oraș de pe malul lacului Konstanz a fost bombardat sălbatic de aliați. Vecinii lor de peste baltă, elvețienii, pesemne că au ieșit în 42 la o plimbare pe promenadă și s-au uitat așa cum ne uităm noi acum, 70 de ani mai târziu, cum trosnesc de ziua Swițerei artificii roșii, verzi, albe și galbene, îmbogățind corporații chinezești.
A ars Friedrichshafen, cum a ars și Wurzburg. 98 % din oraș topit în martie 1945 în furtuna de foc, cu tot cu Residence, considerat unul din cele mai mari palate baroc-neoclasice din Europa. Dar Wurzburg a avut noroc căci acolo a fost locotenentul Skilton, unul din Monuments Men, s-a făcut și un film cu Matt Damon despre asta, trăiască Hollywoodul.
Rămas să păzească uriașul palat, paznicul neamț a încercat să stingă cu supă și cafea incendiul care a înghițit sala kaiserului cu tot cu Olimp și cele 4 continente. Nu e în 700 de spitale atâta supă și în 15 universități în sesiune atâta cafea. Residence a ars, frescă și firidă, sofa și draperie și doar norocul de a îl avea pe Skilton în zonă a făcut ca, 42 de ani mai târziu, palatul să arate ca la vizitele lui Napoleon de la 1800. Uite, în camera asta Împăratul a dormit cu Marie Louise.
Oooooooo, se miră autocarul de chinezi cu botniță pe aparatele foto. Nu se fac poze. Se privește. Aur d-ăsta și candelabre și amorași au mai văzut doar la Macao, la cazinou. Dar parcă nu așa de mult zorzon. Și uite și cum e lucrată stucatura și cum draperii de piatră atârnă mătăsos-definitiv deasupra uriașelor ferestre care dau în grădina desenată de un peisagist după un episod de moarte clinică și o vizită în raiul pasionaților de geometrie și horticultură.
Dom-ul din Wurzburg arată nătâng. Și orașul întreg e fardat, încercând să acopere cicatricile de acum 70 de ani. A fost refăcut de trummerfrauen, căci după război bărbații erau ori sub pământ, ori prizonieri, ori invalizi, ori prea bătrâni, ori prea copii.
Dintr-o fotografie din muzeul Dornier din Friedrichshafen, 7 femei înșirate în fața unui trenuleț cu vagoneți de mină plini de pereți, grinzi și fiare contorsionate, trimit  cameramanului zâmbete largi decupate în fețe murdare încadrate de broboade colorate. După noaptea celor 1000 de bombardiere trimise peste Koln, după Hamburg, Wurzburg, Kassel, Berlin și Dresda, după sute de mii de civili uciși și orașe întregi pisate și arse, piatră cu piatră, zice explicația fotografiei cu tinerele femei strângând în vagoneți orașul pulverizat, există speranță. Războiul s-a terminat. Ce-a fost mai rău a trecut.
La 3 mese de mine, în restaurantul de pe promenada Friedrichshafen-ului, 3 bănățeni s-au îmbătat, fumează băgând filtrul în gură până la foiță, trăgând cu nesaț din țigară și vorbesc tare despre case. Casele de acasă. Mai au de lucru la ele, au trimis bani dar neamurile cer mereu și mai mult, de unde pula să tot trimit?-zice ăl mai tânăr, care poartă coc, ca italienii.
A bătrână tot comentează, să vină ea să lucre aici, se plânge. Dar cel mai mare stinge țigara și zice: auzi tu, ăstea sunt tradițiile familiale, ce pula te tot plângi?
Fără scăpare.
Beau bere albă și mă uit la vilegiaturiștii care se plimbă în acest Eforie Sud, tradițiile familiare atârnându-le ca un lanț de conserve de pește goale agățate de brăcinarii pantalonilor. Stranie nație suntem, ingineri care construiesc case fără fundații, gândind mecanic într-o eră a cuanticii.
Orașul unde s-a născut Zeppelinul, unde a fost construit cel mai mare hidroavion din lume și unde Maybach a făcut ochi și motoare pentru dirijabile și tancuri, a fost tocat, împrăștiat în patru vânturi și măturat în munticei diformi din care a ieșit asta. Doar două muzee strâng în cuburi de sticlă și diorame tradițiile familiale.
Restul s-a pierdut printre miros de șnițel, artrită și suduială de chelnerițe din Arad.