Am făcut overdose de castele și muzee. Creierul s-a strâns ca un jandarm după scutul de plexi în care arunc cataroaie cu informație. Vorba aia, dau în mine, dau în mine. Istorie și tehnologie, principi, astronomie și arhitectură, geopolitică și voodoo. Nu am mai scris un rând la cartea pe care trebuie să o predau pe 1 septembrie. Nu am timp nici să crăp. De fapt, de crăpat aș avea, că am înțeles că se întâmplă brusc.
Crac.
Așa cum mi-a crăpat creierul, crac, ca om pereche de blugi cu două mărimi mai mică, pocnind când vrei să tragi fermoarul.
Nu mai știu ce am văzut la pinacotecă și nici la muzeul de design, nu mai știu ce am mâncat alaltăieri, sunt o Dori rătăcită într-o ciorbă de informație. Și uite că feisbuc îmi amintește că acum un an, pe vremea asta, am scris acest post. Multe comentarii, multe flegme, multe habar n-ai duduie, ascultă comanda la mine.
Dar eu cred că de acum încolo, cât o mai ține blogul ăsta, fără să am mereu introduceri care să sublinieze confuzia în care mă zbat, o să scot la suprafață acest post. Pentru că prea suntem copleșiți de insignifiante dureri, prea transpirăm în minuscule trânte, scufundați într-o ignoranță hrănită din prea-plinul tunului cu rahat care țâșnește pe internet, radio sau televizor.

Keiko Ogura e născută în 1937, pe 4 august. La aniversarea vârstei de 8 ani, a primit cadou, e drept cu două zile întârziere și după o dimineață plină de alarme care s-au dovedit a fi false, o bombă atomică. Little Boy-zice Keiko-a fost văzut de fratele ei mai mare care era mobilizat alături de alți elevi să demoleze clădirile de lemn din Hiroshima pentru ca bombele incendiare aruncate de americani să nu pârjolească orașul complet. Fratele mai mare a ridicat capul când a auzit huruitul bombardierului B-29, le știa bine mormăitul, a văzut doar unul și din el căzând ceva mic, mic și negru, normal că mic, că era Little Boy. Și apoi cerul s-a luminat și suflul trimis de bombă în lumânările de pe tortul lui Keiko l-a trântit pe fratele cel mare iar acasă la Keiko a smuls geamurile și cioburile le-a înfipt în unchiu, mătușa și sora cea mare iar când fetița de 8 ani s-a trezit din leșin și fratele a ajuns într-o goană acasă, le-a spus că nu mai există oraș și că totul a fost distrus cu o singură bombă care a căzut ca un găinaț singular trimis de un porumbel constipat peste Hiroshima.
Keiko nu are lacrimi în ochi când povestește ceea ce s-a întâmplat acum 70 de ani. Juma de secol de permanentă revizitare a locului crimei i-a tăbăcit glanda lacrimală.
Sau poate așa e ea, mai puțin hormonal-emoțională decât vorbitorul de dinaintea ei, un hibakusha categoria 4 adică fetus purtat în burta umflată a mamei pornită în căutarea disperată prin cenușa radioactivă a soțului și fiicei spulberați de Little Boy.
Bărbatul născut la 7 luni după bombă scoate și arată audienței de americani, francezi, brazilieni sau marocani, cămașa uniformei de vară a surorii lui care a fost atomizată, ruptă în miliarde de bucăți de milionul de grade trimis în atmosferă de detonare. Mama lui, însărcinată în 2 luni cu el, a stat 7 zile în ploaia radioactivă, bătând la pas fiecare adăpost, sperând să își găsească fiica sau soțul poștaș, trimis cu o depeșă urgentă la ceruri.
Bărbatul plânge, mamele în sală plâng gândindu-se la durerea soției poștașului care nu a vorbit niciodată despre 6 august și ciocanul picat la 8.15 am peste copila și bărbatu ei.
Supraviețuitorii au învățat să-și închidă drama într-un cofraj de beton, ca pe Cernobil, să o țină departe de ochii lumii.
Dar Keiko nu vrea să tacă. Spune că este un efort extraordinar să își spună povestea pentru că, de fiecare dată, retrăiește ca în Timequakeul lui Vonnegut, moartea atomică, iar și iar și iar și iar, cu zgomote și mirosuri, cu gemete și sânge și grămezi de cadavre pe care tatăl ei le-a ars non-stop, ca Sandu Cocoșatu aplecat peste grătarul lui, toată luna august.
Keiko revede oameni apropiindu-se cu brațele desprinse de trup, cu pielea curgând și sângele șiroind, oameni care strigau ”apă, apă” cărora ea, Keiko, le-a dat apă și ei au murit 4 minute mai târziu. Sau poate 7. ”Nu știam ce fac iar când tata ne-a spus nouă, copiilor: sper că ați avut atâta minte să nu le dați răniților apă, că îi omorâți, nu i-am spus ce am făcut. Dar eu i-am omorât și trebuie să trăiesc cu asta.”
Oameni care încercau să își dezbrace cămășile care plecau cu tot cu carne, ca o ceapă care te face să plângi la vederea ei, de neputință și oroare. Oameni sărind în apa fiartă a râului, oameni opăriți, 140.000 de oameni uciși printr-un ordin scurt. ”Normal că îl urăsc pe Truman căci el a comandat asta. Dar nu îi urăsc neamul sau copiii și nu vreau răzbunare.”
Pe carnea răniților umedă și roșie se așezau muște, ouau alb, milioane de ouă, crescătorii de muște pregătite să preia de la americani hegemonia universului iar gemetele și strigătele muribunzilor cerând apă se ridicau fragile din grămezile de corpuri ferfenițit-boțite transformate în maternități de muște. ”Când se lăsa liniștea, știai că au murit.”
Keiko lucrează la Hiroshima Interpreter for Peace, organizație înființată în 1984 de hibakusha, numele dat celor afectați de exploziile atomice, discriminați de japonezi, nebăgați în seamă ani de zile de guvern, neștiuți de restul lumii.
”Când medicii americani au venit în `46 nu ne-au ajutat cu nimic. S-au uitat la noi, ne-au măsurat, ne-au consultat, dar nu ne dădea nimeni niciun medicament. Cobai, asta simțeam că suntem.”
Dar când ați aflat că a fost o bombă radioactivă?
”La mai mult de 1 an de zile. La început am crezut că era un gaz, că am foat otrăviți. Un an de zile nu am știut nimic. Imediat după 15 august când Japonia a capitulat, americanii au impus o cenzură cruntă care a durat mai mult de 10 ani. Nu aveam voie să vorbim despre bombă, nu aveam voie să ne îngropăm morții și să spunem că au fost victimele bombei atomice. Bomba atomică a intrat în manualele noastre școlare după ce au fost introduse capitolele despre atrocitățile comise de armata imperială în Pacific, China, Filipine. Dar noi știam care era situația în Japonia. Că ei nu au venit să ne elibereze, că eram ocupați. Și nu, nu ne stătea capul la răzbunare. Vroiam doar să supraviețuim căci mâncare nu exista, adăposturi nu existau. Noroc că imediat a venit taifunul și a mai spălat radiațiile, altfel ar fi fost mult mai rău.”
Iată și partea bună a taifunului.
Little Boy a creat un crater enorm în societatea din Hiroshima, un crater care a fost umplut de Yakuza. În primăvara lui `45, mulți copii fuseseră trimiși la temple în munți, ca să fie protejați de bombardamente. Little Boy i-a transformat în orfani și ce părinte mai bun poate fi decât mafia care i-a preluat și i-a transformat în cerșetori, hoți, tâlhari?
”La început nu am vrut să fraternizăm cu ocupantul. Dar după, de foame, am învățat engleză. Primul lucru: give me chocolate. Asta strigam, de foame.”
Și moartea nu s-a oprit în septembrie sau în decembrie 1945. Câțiva ani mai târziu a început să se moară de leucemie, mulți copii, majoritatea copii expuși la radiații. Hibakusha au început să primească ajutor medical de la stat daaaar a fi hibakusha însemna automat că nu îți găsești serviciu și nu te măriți.
”Se spunea despre noi că suntem leneși pentru că avem 60% din energia unui om normal, pentru că obosim repede. Normal, fusesem radiați. Nimeni nu vroia să angajeze un hibakusha care era ineficient. Iar fetele nu erau luate de nevastă de frica contaminării cu radiații-nu se știa mare lucru atunci despre radiații. Sau de frica defectelor genetice cu care se puteau naște copiii lor. Astfel părinții au început să ascundă copiilor faptul că ei sunt hibakusha și să refuze carnetul roz care le permitea accesul la medicația gratuită.
Am fost în America la ceremonia dezvelirii avionului Enola Gay într-un muzeu. Am fost acolo și am început să plâng, nu am putut să mă uit la el. Și toate camerele de luat vederi m-au filmat și fiul meu m-a văzut la televizor și m-a sunat să mă întrebe ce caut acolo? Dacă mă vedeau socrii lui sau cei ai fiicei mele, copiii mei ar fi avut probleme. Chiar și acum hibakusha sunt ostracizați de societate. Chiar și acum.”

Dar grija lui Keiko nu sunt copiii ei ci teama că Hiroshima va fi uitată. Are 78 de ani. Ceilalți doi hibakusha prezenți la cermonia de la Hiroshima au 84 și respectiv 70. Mai sunt o mână de oameni și poveștile lor și așa puține sunt pierdute în discursuri de plastic ale politicienilor.
Cum să facem să nu uităm ce s-a întâmplat aici?
Facem ca în Farenheit 451. 
Supraviețuitorii instruiesc hibakusha purtători, tineri și tinere care își însușesc povești ca maicile superioare din Dune sau ca fugarii din distopia lui Ray Bradbury, memorând detalii pe care literatura sau știința (mai cu seamă atunci când avem ani de cenzură a ocupantului) le omit. Noii povestitori o să poată să-ți spună, exact ca supraviețuitorii, ce culoare avea ciuperca atomică, ce gust avea feriga mâncată în octombrie, cum mirosea aerul în dimineața zilei de 9 august.
Transplant de memorie se cheamă. Îl fac argentinienii care, prin al lor Museo de la Memoria, nu te lasă să uiți. Îl au evreii. Doar noi, cufundați în meschinele lovituri la gioale pentru preluarea balonului măcar preț de un dribling scurt, uităm pe ce lume trăim, otrăviți de opiumul mizeriei cotidiene.
Popor mic, memorie scurtă.