Scurt tratat de amor corsican

Buldogul Elliott e mai surd decât Klaus la urletele poporului de a scăpa de Mihalache. E surd, surd, nu aude nimic și nici nu latră, că nu a învățat să facă asta. Caterinei îi e frică să nu iasă din curte și să dea o mașină peste el. Se circulă voinicește în Corsica, curbe în pantă, în unghi de 87 de grade, crezi că ți se dă toroboanța peste cap și miracolul gravitației îți umple ochii de lacrimi de recunoștință pentru legile universului, Newton și Einstein.

Pe culmea unde e construită casa Caterinei, bagă driblinguri vântoasele. De aici se vede Mediterana indigo și, cocoțate pe câte-o stâncă, biserici cu gâturi lungi, de girafe genoveze.

E plin de francezi și italieni și Caterina spune că francezii, deși sunt compatrioții ei, sunt greu de suportat. Mereu se plâng că trebuie să plătească parcare sau că e scump.

—E adevărat că voi, corsicanii, aruncați în aer casele de vacanță ale francezilor continentali, ca să zic așa, ca să nu se stabilească la voi pe insulă?

—Normal. Dar asta era în anii `80. Acum nu mai facem așa. Acum e mafie, mafie pe bune, imobiliară. Nu poți să cumperi în anumite zone, nu poți să construiești decât dacă ești prieten cu vreuna dintre familii. Exact ca în Sicilia. Și bombele au încetat pentru că și-au făcut efectul. Aici nu o să vezi dezvoltări monstruoase, hoteluri cu 200 de etaje și 5000 de camere așa cum au făcut pe continent. Totul a rămas ca acum 30 de ani. Asta pentru că bombele ne-au adus o oarecare autonomie, avem și noi un cuvânt de spus în ce privește dezvoltarea regională.

Mă chircesc ținându-mă de mânerul din mașină, cu stomacul în gât, înghițind în sec când ne strecurăm prin drumurile tăiate în munte, trimițând în hăuri o oștire de copaci gheboși, poteci pe care nu au loc două mașini deodată și nici măcar una mai zdravănă.

1 din 2 SUV-uri aici sunt Dustere.

Dașia, zice Caterina.

Dacia, îi spun și îi explic cu dacii, romanii, the ducks come from the trucks. Nu a auzit în viața ei de asta. Are o surzenie de tip Elliott, a ei este însă selectivă.
Știe totuși de România, știe baștor peles.
Ce e aia?
Baștor Peles.

Aaaaaaa, mă prind, castelul Peleș.
Casa regilor, ei au avut un împărat.

—Dacă mergeți în Ajaccio, este muzeul Napoleon. Avea un pat mic Napoleon și suzetă, și ea mică, hăinuțe mici. Totul mic și ăștia vând de la coniac, la biscuiți, de la tampoane, la jamboane cu numele lui Napoleon.
Nu știu dacă merg în Ajaccio, se pronunță A-jac-si-o. Și nicăieri nu văd urmele lui Napoleon, doar o parcare a fost botezată după el. E plină.

Deasupra șoselelor pre-romane, vulturi fac școala de zbor, curenții îi plimbă între versanți și ei par nesiguri suspendați în aerul transparent.

—O să vezi, singurii care claxonează sunt francezii. Ei sunt grăbiți, imediat scapă mâna tiiiit-tiiiiit.

Francia fora-scrie pe un parapete cu vopsea neagră.
Francia nu aude scrâșnitul din dinți corsican. Vine, vine, în fiecare vară trimite sute de mii de continentali. Plajele sunt acoperite de urlete, de donc, de ca va, de j`ai t`aime, de oooo-laaa-laaaa. La Nonza, din scoici s-au construit declarații de dragoste pe nisipul gri-șoarece, Valentin o iubește pe Marie, inima cuprinde numele lui Jerome și a Clarei.

Franța iubește Corsica.

—Și dacă am pleca, unde să ne ducem? Vorbim franceză, suntem francezi, deși spunem calamares și gambas a la plancha și arena în loc de plajă, suntem francezi.

O resemnare plutește în cuvintele Caterinei. S-a împăcat cu soarta de a fi parte din Franța la fel de tare cum s-a împăcat cu utilizarea excesivă a snapchat-ului de către fiică-sa de 17 ani. Sau cu surzenia lui Elliott care pufnește pofticios, sărind și pocnindu-mă cu picioarele lui musculoase în burtă. Nu știe să ceară să fie mângâiat, nu știe să latre. Și nu are un claxon la îndemână, ca francezii.
Cine știe, poate d-aia fac scandal la volan, vor să fie doar mângâiați.