Dai în mine, dai în tine

Intersecția e blocată. Stăm de 12 minute în același loc, un dumicat de autobuze, tramvaie, troleibuze, mașini înfundând gâtlejul îngust al intersecției. Nu se mai claxonează. Resemnarea și noxele intră pe geam și mă pornesc într-o tiradă împotriva primăriei, poliției, administrației drumurilor. Dar nu, nuuu, mă întrerupe șoferul, un țigan burtos care-și păstrează vocalele în gușă și dă drumul numai la consoane, pârâind ca un aparat de coduri din al doilea război mondial.
Nuuu, doamnî, nu-i așa. E de la oameni. E răi oamenii că uite, nu se gândesc, merg pe roșu și blochează tot. De la oameni e.
Dilema prizonierului.


Trădați de stat, de instituții, de familie, de școală, de popă, veniți dintr-un Mad Max în care fiecare e pe barba lui, românii nu știu ce e aia colaborare.
Cum să le arăți că suntem noi împotriva lor, că doar împreună o să reușim să deblocăm intersecția?
Dilema prizonierului este un exemplu de joc din teoria jocurilor iar teoria jocurilor este studiul modelelor de conflict sau colaborare între decidenți raționali. Animalele sunt decidenți raționali, lilieci și coioți, gâște și lupi aplică teoria jocurilor și dilema prizonierului, reușind să creeze flowuri benefice turmei, cârdului, cuplului sau haitei.
Dar românii e răi.
Și e singuri.
În celulele paranoiei lor, fără un abatele Faria care să-i ajungă printr-un tunel săpat cu lingurița, nasc gânduri de distrugere a lumii.

Intru în intersecție, m-am dus, ce contează că rămân fix în mijloc și tramvaiul nu mai poate să treacă și după el e autobuzul și în spate mașina salvării care nu are pe unde să se strecoare și uite așa, undeva, la 15 minute, un băiat de 42 de ani care a făcut infarct moare pentru că nu ajung ăștia la timp la el să-l salveze pentru că tu, o grăbită, să fii cu 2 metri mai aproape de destinația ta care se află la 8 kilometri. Adică vreo 10 intersecții blocate de alți singuratici plini de ură.

Nicio șansă să ne revenim, îmi zic stând pe scara statiei de metrou, blocată și ea de oameni care stau câte doi, înșirați ca la intrare în clasă. Dacă îl bați pe cel din stânga pe umăr și-l rogi să te lase să urci, se uită urât la tine: unde te grăbești?
Geaba îi arăți tălpicile desenate cu vopsea galbenă, unele unele lângă altele, adică aici stai, altele decalate, o tălpică pe treapta asta, alta pe cealaltă, aici mergi.

Semiotica le scapă. Le-o explici și nu vor s-o priceapă.
Unde te grăbești?

E multă ură în oraș. E multă răutate și mânie, izbucniri de furie și nimeni nu pare să realizeze că pumnii ăia pe care îi cară în cel de lângă el, sunt pumni pe care și-i vâră-n ochi, într-un gigantic-schizofren-masochist Fight Club.
Arde-l, rupe-i capul, zice românul și-și mai înfige un topor în tărtăcuță și, cu ochii plin de sânge, strigă: victorie!!! apoi moare fericit.

Nu poți aplica dilema prizonierului într-o țară care vrea să fie închisă în celula ei confortabilă, îmi zic ascultând taximetristul care umple cu penisuri urechea șoferului de autocar care a pus avariile și a plecat, ocupând juma de bulevard cu bidiviul lui. Poți doar să fii temnicier.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: