Ce nu te omoară, te face director

Sar din tren, scara e la 80 de centimetri de pământul înghețat sub o pojghiță translucidă, ca un cristalin de ochi de pisică. Sunt pe tocuri. Port tocuri o dată la 16 ani și taman atunci trebuie să sar din tren, la Dârste, de la o înălțime de 80 de centimetri. Ăsta e norocul meu. De fapt, aș putea să stau în continuare încă o oră în trenul tras pe o linie secundară. Ce se întâmplă? Nașul cu vestă de Itzac Stern și zâmbet de viplă zice că nu se știe ce se întâmplă, că oricum toate trenurile se vor opri aici, în dosul fabricii de bere Ciucaș care pe vremuri făcea bere Azuga din care colegul Marius, cândva, la un chef într-un cămin din Memo, a băut un pui de șoricel înecat și descompus. De fapt nu l-a înghițit, doar că atunci când a deschis sticla de Azuga a ieșit spuma ca balele unui epileptic, a țâșnit atâta spumă că Marius s-a speriat că rămâne fără bere așa că a pus buzele și de ele s-a lipit sufletul șoricelului care s-a pitit întru pieire în sticla de bere. Mă mir că nu a crăpat de scârbă Marius. Chiar a ajuns director, deci vezi bine că ce nu te omoară te face director.
Pe mine dă să mă omoare CFR-ul. Azi, a încercat de 3 ori. Și e numai ora 2. A început cu doamna de la casierie care a zis că nu îmi schimbă biletele pentru că nu am chitanță. Ba nu, a început cu absența trenului de pe tabel. Adică eu mi-am luat bilet de la aparatu de bilete dar trenul la care mi-am luat bilet, fără chitanță pentru că era ușița de chitanțe blocată cu alte chitanțe mai vechi (cam ca-n PSD, bătrânii oligarhi nu le fac loc ăstora tineri). Așa deci, să mă-ntorc la tren.
Care tren? Că nu e niciun tren de la Budapesta, ungurii dreacu îl țin pe undeva, sunt sigură că Laszlo Tokes care și-a pierdut Steaua României a pus-o de o baricadă la Deda și cucoana de la informații zice nazal: are șaptezeci de minute întârziere. Nu am cum să stau după el, nu mi-am pus tocuri degeaba, ele trebuie să fie în București la 5, așa că trebuie să iau trenul privat. Toc-toc-toc, bocăn până la casa de bilete unde doamna îmi cere chitanța după ce mă ceartă că nu am cumpărat biletul de la ea, căci ea mi-ar fi spus că are întârziere trenul, nu ca aparatul cel viclean-tăcut care mi-a luat banii și nu mi-a dat nici chitanță. Și oricum, de ce nu m-am informat înainte? Păi nu scria nicăieri, “ar trebui să plec de la premisa…”-arunc un cuvânt greu la înaintare, ea clipește, e orbită de vocabularul meu contondent și fandez cu finalul întrebării: “…că toate trenurile au întârziere și nimic nu merge în țara asta de rahat?”
Nu mă învrednicește cu un răspuns. Nu merit. Nu am chitanță. Așa că trebuie să merg la șefa de tură care, lipită de telefon, e adâncită într-o conversație despre sacralitatea sarmalelor cu dovleac fierte în dovleac.
-Vreau să îmi schimb biletul, nu ați afișat întârzierea de 70 de minute, e blocată scuipătoarea de chitanțe. Doamna de la ghișeu nu vrea să îmi dea banii fără chitanță
-Numai puțin, trebuie să iau un formular special pentru astfel de cazuri.
Mai stă 6 minute la telefon, până dau sarmalele în fiert și apoi aruncă o jiletcă pe umeri, vine și deschide aparatul cel nătâng din care cad 20 de chitanțe. Uite-o pe a mea. Casierița schimbă cu o grimasă chinuită biletele. Dă de la tătâne-su, normal că o doare.
Sunt în trenul privat unde e iulie. Îmi văd colegii de vagon prin aerul vălurit de caniculă. Svârl de pe mine plovărul, mă așez picior peste picior, se aude fluierul și trenul pleacă, poticnindu-se ca un flăcău după prima noapte de dragoste, parcă ar mai sta, parcă nu s-ar da dus. Prinde viteză, trece hurducăit peste pod și pe lângă cimitirul întors cu fața la rapidu de Budapesta, care uite că numai vine. Are 70 de minute întârziere și d-aia stau eu și mă coc în conserva asta particulară în care un moș scoate mobilul din care urlă știrile despre Mutu și Dinamo. Are smartphone moșul și timpanul zidit în spatele unui perete mai gros decât cel promis de Trump la granița cu Mexicul. Nu aude nimic.
Nici frânele trenului care oprește intimidat în Dârste. A fost prins de neputința sistemului, luat de perciuni. Unde credeai că pleci măi obraznicule? Cum să crezi tu că noi putem să te lăsăm să îți respecți orarul? Timpul e relativ și să nu-mi spui tu mie, duduia cu tocuri care îți rozi nervoasă mâinile, că nu poți să suni să îți amâni întâlnirea de la ora 5? Nu există nicio întâlnire pe lumea asta care nu poate fi mutată o oră mai încolo, hai o oră jumate.
Nașul cu vestă trece cu un zâmbet încurcat printre vagoane. Cine vrea banii înapoi pe bilet, să zică. El face o listă și cheamă mașina cu bani.
Moșul cu smartphone face calculul și zâmbește înțelegător: apăi unde ne-om duce? Într-o oră vine mașina cu bani, taman când pleacă trenul spre București. Stăm aici. E cald.
Ce nu te omoară, te face director. Mă gândesc la șoarecele băut de Marius, și tocurile calcă apăsat pe pietrișul înghețat din spatele fabricii de bere care nici măcar nu mai miroase a drojdie.

1 comment
  1. Eva Omega said:

    Toate trenurile se opresc, ziua, îîn perioada asta a anului, pentru că între Timiş şi Predeal se circulă pe-un singur fir. Dacă mă sunai înainte, îţi ziceam.
    Hai, un pont gratis: singurul care-ajunge aproape-la-timp e ăla de 14.12 din Braşov, pleacă de la linia 2, are nume de tren scump dar costă cît un personal (adică “regio”) pentru că-cur-CFR şi-a dat seama că nu se poate pune cu 13.40 Regiotrans 24,20 lei biletul şi cu Softronic 14.30 sau pe-acolo, 30 de lei biletul.
    Aşa că te duci matale la ghişeu, ceri la 14.12, costă 24.20 (lei, nu euro), ceri fără loc, te urci în primul vagon de la locomotivă, vagonul 5, locurile de la 10 la 30 sau de la 80 la 100 şi asta-i.
    Drum bun!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: