Pe ecran oceanul se adâncește trecând de la un bleu ciel la un bleu marin. Sau poate chiar indigo. Sunt undeva la 9000 de metri deasupra petelor albe care plutesc ca bucățelele dintr-o hârtie ruptă și aruncată de Dumnezeu, aflat într-o criză de inspirație. Doamne ce siropuri scriu, și-a spus Dumnezeu și a aruncat în ocean hârtiuțele care îi poartă vorbele scrise cu cerneală albastră, culoarea adâncurilor, acolo unde nu trăiește decât peștele cu felinar în coadă care chiar și așa se împiedică de mobilă și înjură, trimițând bule de aer spre suprafață. 5000 de metri călătoresc bolboroselile peștelui cu felinar în coadă, trecând pe lângă submarine rusești care dau târcoale Groenlandei și apoi ies la suprafață lângă bucățelele de hârtie din manuscrisul lui Dumnezeu care sunt, iată, iceberguri vârstate cu vinișoare bleu. Sunt duse de curenți spre moarte, se topesc ca noi, clipă cu clipă.
Trecem pe lângă Nuuk, mă rog, pe ecran apare la jumătate de centimetru mai la nord de avionul nostru enorm, cât o țară. Bolboroselile peștelui cu felinar în coadă urcă, încălzite, spre avion și îl scutură, zdrummmmmmg, zdruuuummmmmpppp. Se aprinde semnalul și trebuie să ne punem centurile de siguranță în timp ce sub noi oceanul e indigo iar pe ecranul din față este bleu și a apărut și Alaska în cadru. Nova Scoția. Are un țărm nesigur, deșirat, ca o cămașă de noapte agățată în scaieți.
Avionul se zguduie dar se încăpățânează să treacă peste gropile din aerul curat. Vântul bate cu  157 de kilometri pe oră din față, are o mână pusă pe nas avionul dar el împinge și iată-l izbucnind peste albul colosal al Alaskăi. De aici, de la 10000 de metri, se văd glomotoace de pământ îngropate sub zăpadă, ca și când a nins pe neașteptate și a prins o turmă de oi adormite dedesubt. Obrazul nebărbierit al continentului, cu tulei trecând prin omăt pare nemângâiat, încrâncenat, îmbătrânit în această nesfârșită liniște și singurătate.
Dar apoi uite o șosea, albă, tăind drept obrazul și uite râuri, albe, curgând imprecis, indecis, învârtindu-se printre oile adormite sub zăpadă. Și încet, încet, Canada lasă albul să plece și introduce păduri negre și orașe gri, fum de la coșuri și șosele cenușii. Marele lac este albastru-gri și Chicago e gri cu alb și negru, ordonat, pieptănat, aglomerat.
America e dedesubt și stewardesa îmi povestește că e prietenă cu Ina, da, Ina din Mangalia, superstarul muzicii pop europene. Avionul zboară lin, 13 kilometri are vântul care bate din față și câmpiile indienilor Sioux și Navajo și Cherokee sunt dedesubt pentru câteva clipe. Dar totul dispare, ca și istoria, atunci când zbori cu 900 de kilometri pe oră.
România e departe, îndepărtându-se cu 900 de kilometri pe oră de mine. Ce Big Bang fericit.