George Michael pune receptorul în furcă. Telefonul e alb, George e îmbrăcat în pânză topită, tot albă. Cu spatele la televizorul pe care George cântă Careless Whisper, privind laguna verde de pe scaune de plastic înșirate la 30 de centimetri unul de altul, sunt 30 de oameni cu figuri înfrânte, de pârnăiași care nu au apucat să se împărtășească în drumul spre spânzurătoare. E 8.30 dimineața și ei sunt condamnați la excursia de diving sau snorkeling, cu banana sau cu barca rapidă, trebuie să se distreze, să arate poze acasă, să povestească rudelor cât de bine au petrecut în Cancun, cum au văzut broasca țestoasă și cum au înotat la 10 metri deasupra sculpturilor înecate ale MUSA.
Condamnații au fost scoși puțin la aer din gigantele pușcării de turiști de peste drum.
Nisipul alb a născut colosale construcții, piramide de sute de camere, turnuri de alte sute. Cresc zid în fața oceanului care încet, încet, mușcă din bază, viclean, ca un castor care își face loc prin pădure. În ultimii ani nivelul apelor a crescut cu 1 metru. Plaja se subțiază, dar cui îi trebuie plajă când pușcăriile te înghit și te mai scuipă după 2 săptămâni, purtându-te prin 5-6 restaurante, piscine, tobogane, magazine, saloane de masaj, 2 săptămâni în care nu ai de ce să părăsești micro-orășelul care te face cetățean legându-ți de încheietură brățări de hârtie roz sau turcoaz sau galben.
Oamenii se mișcă trist prin jungle care cresc fără speranță, veșnic captive sub cupole de sticlă. Doi americani pozează-de fapt sunt fotografiați de fotograful hotelului-lângă un iaz unde crapi chinezești enormi, se-nghesuie diabetici unul în altul, ca pensionarii la sarmale. Iazul pute a stătut și îmi zic că timpul nu ar trebui să aibă voie să existe aici. Ar trebui să îți fie luat, ca obiectele personale, ca țigările și ceasul și portofelul, atunci când ești închis aici. Îl primești intact când ieși, 2 săptămâni care nu au existat pentru că nu lasă nicio urmă deasupra ta. Un vis sinistru, cu oameni în alb, cu t-uri, împingând nisipul imaginar din clepsidra spartă.
Caut un restaurant. Mașina m-a lăsat de partea astălaltă a închisorii, unde oamenii sunt liberi dar săraci, unde ciorile ciugulesc gazonul terenului de golf. Teren de golf lângă șosea? Da. Cei care vor să pară bogați nu știu să joace golf, doar se îmbracă în alb și se plimbă cu crose prin iarba de la șosea. Nu fac rău nimănui.
Intru în primul hotel, vreau să ajung la plajă, la restaurantul White Box. Mă duc la recepție, fata tresare, engleza îi cade pe jos și i se sparge în cioburi mărunte. White Box e al hotelului Oasis, nu pot să meargă acolo decât clienții Oasis.
-Dar voi aici la Emporium, voi aveți restaurant?
-Clar. Sunteți clienții noștri?
-Nu. Nu stăm la niciunul din hotelurile de aici.
-Oooooo.
Falca îi rămâne blocată. Suntem extratereștrii. Ce le spui extretereștrilor când îi vezi prima dată? De Omul Vitruvian? De Einstein și e=mc2?
Le spui așa: trebuie să plătiți la restaurant.
Clipesc. Nu m-am așteptat la așa ceva.
Normal că plătesc.
Nu ne crede. Suntem niște extratereștrii vicleni care vrem să mâncăm gratis.
-Ok, spuneți-ne unde e plaja, în ce direcție e White Box și ne descurcăm.
-But first, you have to clear up the security to get on the beach.
Papillon.
Sutele de prizonieri din Emporium zac pe șezloange lângă o piscină uriașă în care e andocat Black Pearl. Pelicani cenușii discută pe catarg. Paznici patrulează printre trupuri enorme, înroșite nesănătos de soare. Plaja e albă, marea e turcoaz. Dar pârnăiașii sunt legați de șezloangele lor, din grădinile uriașelor centre de detenție turistică. Turbo-folkul spaniol acoperă vuietul valurilor.
Aș vrea să pun telefonul în furcă, exact ca George și să mă fac că ăștia 30 de ani nu au existat. Dar nu pot.