Unde sunt eu e cald și cântă Frank Sinatra. Nu am crăpat, deși câteodată mă gândesc că nu ar fi rău. Sunt într-un purgatoriu dragnian, am tot ce vreau dar aș vrea mai mult. Aș vrea să fiu acolo, să ies în Piața Universității, să îmi înghețe urletele împotriva gunoiului pesedist, să se transforme în gratii care să îi închidă pe infractori în pârnăi aerisite din care nu mai pot ieșii 42.000 de ani, până la următoarea încălzire a planetei.
Pe facebook, deputați ai opoziției plăpânde ne cer să apărăm justiția, cum prieteni, că d-aia v-am ales să ne arătați calea. Ne spun deputații că încă suntem în faza în care nu am pierdut tot, că împreună învingem. Mi se pare mie sau sună a reclamă proastă la rachiu de pufoaică?
În Polonia, Bulgaria, Spania sau Italia ies sute de mii de oameni la un protest, milioane în Coreea de Sud. În Mexic, profesorii își pun bandane, ocupă străzi, se bat parte în parte cu poliția. Unii sunt asasinați de statul criminal, dar nimeni nu stă la teorii de ceainărie: suntem în faza de apărare sau de rezistență, am pierdut tot sau mai avem metru ăla pătrat în care să ne înghesuim și să așteptăm miracolele. Să nu uităm, soborul de preoți nu e cu noi ci cu ei.
În librăria Amate din Oaxaca sunt 22 de rafturi cu literatură politică, de protest, Chomsky și Klein, Zapate vive, la lucha sigue! Pe un scăunel de plastic, înconjurat de cărți tăcute despre proteste vocale, americanul patron, să-i spunem Steven, îmi povestește cum a făcut în 1971 facultatea la Berlin și, for one reason or other, all my friends were romanians.
Cum e România acum?
Captivă ca o muscă în bucățica ei de istorie din care nu poate să scape.
E Balcani și practic nu poate biata Românie să își ridice fustița și să sară Alpii, să se așeze pe malul lacului Como și să aștepte înserarea.
Steven oftează și îmi arată cărți despre o altă lume pe care zapatiștii o fac, încet dar sigur, în sierra și îmi spune să le cumpăr căci vin vremuri în care cu toții o să avem nevoie să știm sub ce bolovan să ne ascundem, cum se trage cu un arc cu săgeți și ce plante puse pe rană opresc sângerarea.
Mâine e inaugurarea lui Trump. E cald și cântă Sinatra și îmi amintesc de Suzanne care spunea că speră să îl împuște cineva pe Trump, la inaugurare chiar, ca să nu mai lungim gluma. Iar soțul ei, Dan, dădea din capul împodobit cu barbă albă, ochii albaștri blânzi aprobând ce spunea Suzanne. Da, și el spera același lucru. Ca și cum uciderea unui clovn oxigenat ar readuce lumea în, să zicem, 18 august 2007, înainte ca rahatul să lovească ventilatorul.
Dar jocul ăsta de Piticot pe care îl jucăm noi ne aruncă pionii, atunci când viața lovește nervoasă cu pumnul în masă, în cutele ălea de timp unde nu ai vrea să ajungi.
Uite, noi, cu grațierea și amnistia, am ajunge în anii 90. Ce, o fi rău să ne întoarcem în anii 90? Eram toți tineri, nu aveam celulită și ficatul mărit. Dar atunci erau toți gușații la putere și nu visai să te atingi de ei, Triță Făniță și Culiță Tărâță, Hrebenciuc, generalu Militaru, FSN-ul prinsese țărișoara sub borcan, ca pe o lăcustă, și începuse cu răbdare să îi smulgă picior și aripioară, încet, încet. Dinescu era slab și Petre Roman era la prima nevastă, minerii erau de neatins, conturile lui Ceaușescu golite, nimeni nu vorbea despre Securitate. De ce ai vorbi? Doar învinsesem. Ne spuseseră asta Sorin Roșca Stănescu și Cristoiu, Sârbu și Vântu.
Năstase era o lumină pe lângă ei și uite, anul ăsta se fac 20 de ani de când Niculae de la Prescon a cumpărat ziarul ca să mă dea afară pentru că scrisesem despre cum a pus mâna pe Brașov. Așa erau anii 90.
Să tot te întorci în timp, nu-i așa?
Unde sunt eu acum e cald afară dar e frig înăuntru. Fac cistită la suflet și aia nu se tratează.
Ieșiți în stradă și pentru mine. Ieșiți futu-le muma-n cur de ticăloși.