Baloanele se ridică deasupra bisericii, arată ca un grup vesel de spermatozoizi porniți să fecundeze ovulul solar. Bat clopotele și aripile porumbeilor le prind sol, la, si-ul și urcă albe, încercând să ajungă din urmă baloanele și mai albe care au plecat de la o nuntă cred eu, dar mă înșel. E o înmormântare care strânge traficul în căușul palmei, sunt câțiva bărbați cu șepci roșii, mergând braț la braț, ca un berbece atacând o cetate. Nimeni nu e îmbrăcat în negru și coșciugul e alb cu mânere arginti. De lângă el, pleacă baloanele, nu știu cine le dă drumul, par să aibă captivă în cortegiul funerar o balenă care a înghițit un uriaș săpun.
Cerul e albastru, mai albastru decât rochițele de atlas croite pentru bebelușul Isus. Mexicanii nu au bani să treacă strada dar uite că își cumpără păpuși Isus pe care trebuie să le îmbrace pentru diverse sărbători creștine. În piața Republica sunt chiloți, șosete, căciuli, mantii și rochițe albastre, roz sau albe pentru păpușa-prunc Isus care are ochi enormi, de algeriancă rea de muscă. Am văzut ieri o femeie care își ținea bebelușul Isus în brațe, înfășurat într-o păturică, îl legăna în timp ce din boxele de la 1 metru jumate de ea o voce bărbătească urla o reclamă la antenele parabolice minune care te ajută să prinzi toate canalele naționale și pe cele naturale. Așa zicea.
Canalele naturale.
Acum aș putea face ușor un șpagat care să unească lumina azurie de aici, de la 10 metri de Tropicul Cancerului până în gura Cancerului care plantează seară de seară tumori în urechea poporului dar știți ce, mai dă-l în pizda mă-sii de cancer, cancerul o să moară, consumat de propria lui fertilitate multiplicată nesfârșit pe canalele naționale și naturale.
În deșert este tăcere și peyotele se ascund de lanterna lui Christian. Rătăcim în beznă și caprele râgâie, caii sforăie și frica își strecoară degetele reci pe ceafă. Calea Lactee a fost îngropată sub patru lopeți de nori grei, e atât de negru totul încât guvernul Dragnea pare prin comparație gri și mă gândesc că sunt chestii mai rele decât să amnistieze ăștia Voiculescul și să scape Iliescul de povara mineriadelor și a revoluției.
Pedeapsa cea mai mare este să ne lași singuri, suspendați în noapte într-un timp fără ceas, noi cu creierul nostru, construind din zgomote mici, din tăceri mari, din întunericul imens pe care nu putem să îl cuprindem cu mintea dar pe care îl înțelegem cu inima, construind spaime care ne definesc, ca niște amprente pe care le lăsăm în noroiul fricii.
Ți-e frică să mori, ți-e frică să mori sărac, ți-e frică să mori nerăzbunat, ți-e frică să mori fără să fi ajuns faimos, ți-e frică să mori tânăr, ți-e frică să mori fără urmași, ți-e frică să mori până nu trece ordonanța amnistiei, ți-e frică să mori fără să fi apucat să …
Focul s-a stins, dimineața stă după ușă, nu intră. Se uită la mine cum tremur și mă tem, dar nu de propria mea umbră, pentru că noaptea umbrele dorm și noi devenim umbrele celor care ziua calcă semeț în picioare întunericul.
E în continuare negru totul în jur și grozav de frig dar coșmarurile îmi încălzesc vârfurile urechilor. Uitându-mă-n jarul pâlpâind ca o conștiință de politician trist, mă gândesc că o condamnare strașnică pentru oamenii ăștia, ai poftelor simple, politicieni, staruri tv, birocrați, pupincuriști ar trebui să fie aceea la 45 de minute de singurătate cu ei înșiși, încercând să scapere un chibrit în hăul beznos al nimicului care sunt ei.
Oare ce visează Ion Iliescu atunci când mănâncă greu seara? Oare ce îl trezește transpirat pe Dragnea?